Nu mai trăim într-o lume stabilă. Poate nici măcar într-o lume normală. Zilele acestea, gloanțele și rachetele nu mai vin doar dinspre front, ci din discursuri, decrete și strategii cinice.
Pe fondul războiului din Ucraina, în loc să căutăm soluții de pace, unii par să deseneze frontiere noi cu sânge. Apare tot mai des întrebarea: va ataca Rusia România? Se discută despre scenarii, provocări, baze militare și acorduri de apărare, dar prea puțini privesc dincolo de vorbe — spre arhitecții reali ai conflictelor.
Istoria nu începe cu prima împușcătură. Începe cu manipularea, cu propaganda, cu interesele nevăzute care ghidează lideri slabi și popoare sleite. Iar România, în toată această ecuație, pare mai mult decor decât actor. Nu pentru că n-ar avea oameni inteligenți sau resurse strategice, ci pentru că are o construcție instituțională șubredă, croită să genereze confuzie, conflict și neputință.
Președintele este ales de popor, dar nu are pârghiile necesare pentru a răspunde așteptărilor acestuia. Premierul, ales prin majorități parlamentare conjuncturale, îl ignoră, spunându-i că „nu are competențe”. Constituția — documentul care ar trebui să fie pilonul ordinii — e plin de articole interpretabile, capabilă să justifice orice și să protejeze pe oricine. Curtea Constituțională? Populată cu politruci, fiindcă legea nu interzice explicit, este adesea formată din personaje aflate în conflict de interese, care blochează reforme vitale unui stat modern — cum ar fi chiar și eliminarea pensiilor speciale.
Justiția? Sub influență politică. Nu pe față, ci prin subtilități legislative, numiri strategice și complicități tacite. Constituția permite. Referendumurile, chiar și atunci când sunt aprobate de majoritatea populației, nu se aplică, fiindcă… „se interpretează”.
Poporul? A votat la referendum să nu se grațieze corupții. A spus clar, răspicat. A votat și reducerea numărului de parlamentari la 300. Dar ce s-a întâmplat? La următoarele alegeri, numărul nu doar că n-a scăzut – a crescut. Votul popular, exprimat democratic, a fost batjocorit cu o seninătate revoltătoare. O bătaie de joc instituționalizată, girată de o clasă politică ce consideră voința poporului doar un moft, un decor, un sunet gol.
Câtă vreme mai putem numi asta democrație?
Explicație foto: Noaptea Sfântului Bartolomeu, de François Dubois
