Multă vreme am crezut într-o ordine a lumii, fie ea și fragilă, în care binele și răul se aflau într-o luptă continuă, dar cu un final previzibil — binele, sprijinit de oameni, urma să învingă mai devreme sau mai târziu.
Așa ne-au învățat părinții și profesorii, așa am auzit în poveștile copilăriei și în valorile creștine care ne-au fost repetate de-a lungul anilor. Credeam că, în momentele-cheie, majoritatea va înclina balanța spre ceea ce este drept, onest și uman.
Dar anii au trecut și, încet, am început să înțeleg altceva. Nu mai știu dacă binele și răul sunt atât de clar delimitate, așa cum le vedeam odinioară. Astăzi, am ajuns să constat cu amărăciune că majoritatea nu se aliniază în spatele binelui, ci în spatele forței — fie că vorbim de putere sau de răzvrătire. Nu mai există o căutare sinceră a adevărului, ci doar o competiție a dreptăților personale, fiecare tabără ridicându-și propriul stindard și ironizând valorile celorlalți. Acel bine universal, atât de clar cândva, a fost înlocuit de adevăruri fragmentate, fluide, care se schimbă de la o zi la alta, de la un grup la altul.
Mai mult, răul nici măcar nu mai trebuie să lupte pentru a învinge. Tot ce are de făcut este să profite de confuzia noastră, de refuzul de a ne mai pune întrebări profunde, de graba cu care ne alăturăm unei cauze doar pentru că pare să ofere un sens furiei noastre. Nimeni nu mai cântărește prețul plătit, nimeni nu mai întreabă dacă sacrificiile, fie și în numele unui ideal, nu sunt uneori mult prea mari. Fiecare își apără cauza cu o înverșunare oarbă, fără să vadă că, de multe ori, ajunge să servească tocmai interesele acelui rău pe care crede că-l combate.
Și astfel, fără să ne dăm seama, răul și-a găsit aliați în chiar cei care cred că luptă împotriva lui. Nu prin convingere, ci prin indiferență sau orbire. Prin felul în care am abandonat principiile esențiale pentru niște lozinci de moment. Prin refuzul de a accepta că, dincolo de orice revoluție sau răsturnare de valori, trebuie să existe o linie de demarcație între ceea ce construiește și ceea ce distruge.
În fața acestui peisaj, întrebarea care rămâne nu este cum învingem răul, ci dacă mai suntem capabili să-l recunoaștem. Căci, atunci când fiecare crede că deține adevărul absolut, iar binele devine doar o oglindă spartă, răul nu mai are nevoie să lupte — îi este suficient să ne privească, în tăcere, cum ne risipim singuri.
Nota redacției: Marian Apostol își va prezenta mâine, 13 martie, de la ora 16.00, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița, cele mai recente apariții editoriale ale sale: „Îngerul din pufoaică“ (Editura „Detectiv Literar“ București, 2024) și „ElectroSclavie” (Editura „Hoffman“ Caracal, 2025). „Doar azi nu-i mâine! Vă invit să-mi fiți aproape”, transmite autorul.
