Artrom Steel Tubes se confruntă cu probleme serioase atât pe piața de desfacere a produselor fabricate în uzinele sale din Slatina și Reșița, cât și din punct de vedere al personalului calificat, reiese dintr-un interviu acordat ieri pentru două ziare din Oltenia de către noul director general al companiei, Cristian Drînciu.
Numit director general în locul lui Adrian Popescu, în luna ianuarie, după modificarea acționariatului TMK Artrom și schimbarea denumirii companiei în Artrom Steel Tubes, fostul director general adjunct de operațiuni Cristian Drînciu a acordat un interviu publicațiilor online gazetanoua.ro și reporter24.info, în care vorbește despre problemele cu care se confruntă producătorul de țevi care are 1550 de angajați la Slatina și 770 la uzina din Reșița.
Acesta recunoaște că, în ciuda progreselor tehnologice făcute de companiile competitive din industriile metalurgică și siderurgică, la uzinele Artrom Steel Tubes „se muncește în condiții încă dificile și provocările privind calificarea și păstrarea forței de muncă sunt pe măsură. Formarea profesională a oțelarilor și laminoriștilor se face azi aproape în exclusivitate prin eforturile companiei – și acestea sunt doar două exemple din șirul meseriilor deficitare. Din păcate, acest sector nu atrage tinerii specialiști, iar identificarea unor forme optime de cooperare cu sistemul educațional de stat sau privat pentru formarea operatorilor și muncitorilor calificați rămâne un deziderat pe care nu-l vedem concretizat prea curând”.
O altă problemă, esențială, cu care se confruntă compania rezidă din creșterea semnificativă a costurilor de producție, pe fondul unei piețe concurențiale atipice.
Pe de o parte, spune Drînciu, climatul internațional este „mult mai tensionat și nu se întrevăd perspective certe de relaxare. Ca urmare a acestor tensiuni, a numeroaselor acțiuni întreprinse de comunitatea internaționala în vederea opririi conflictului din Ucraina, asistăm la o reconfigurare a piețelor de materii prime și a combustibililor, dar și a piețelor de desfacere pentru o serie de produse.(…) În ceea ce ne privește, asistăm la înăsprirea concurenței din partea producătorilor chinezi, care au acum și beneficiul unor preţuri de achiziție a resurselor energetice mult mai favorabile decât noi”.
Pe de altă parte, la nivelul întregii industrii de profil se înregistrează, arată șeful Artrom, o „supracapacitate în raport cu consumul, deci mediul concurențial rămâne o provocare însemnată”. Menționând că există zone în care costurile resurselor energetice, precum și ale forței de muncă sunt mult mai reduse decât la noi, Cristian Drînciu ajunge să atingă și un subiect ceva mai delicat, acela al poluării: „Obligațiile subminimale de mediu permit altor companii să vină în piețele europene la preţuri imposibil de susținut de către producătorii locali. De altfel, angajamentele Uniunii Europene pentru decarbonizare ne vor aduce provocări și mai mari în viitor. Chiar dacă fluxul de producție a oţelului în Artrom are amprentă de carbon scăzută (de 15-20 de ori mai mică în comparație cu obținerea oțelului din minereu), grație gradului ridicat de materii prime obținute prin reciclare, nivelul prognozat pentru alocările gratuite de certificate de carbon ne vor pune în situația unor creșteri semnificative de costuri. La momentul actual, posibilitățile de reducere a carbonului către un zero net sunt doar la nivel de concept, fiindcă nu sunt dovedite ca fiind sustenabile, mai ales în ce privește partea de încălzire pentru prelucrarea oțelului și efectuarea tratamentelor termice”.
Rămânând în același registru, directorul general al Artrom vorbește și despre situația uzinei din Reșița, unde recunoaște că are „o provocare aparte”, în condițiile în care locuitorii „din proximitatea instalațiilor siderurgice resimt efectele activității de producție a oțelului”. Acesta amintește că, în 2004, „când echipa noastră a preluat managementul uzinei („echipa noastră” fiind echipa pusă de patronii ruși, care teoretic nu mai controlează compania, n.r.), ne-am lovit de o situație inimaginabilă: 30 de tone de praf erau eliberate zilnic peste oraș, creând o atmosferă apocaliptică. Comunitatea locală părea resemnată, funcționând din inerție, probabil din nevoia de a menține în viață cea mai emblematică activitate a urbei. Atunci, am alocat imediat o serie de resurse considerabile pentru a reduce impactul activității noastre asupra mediului și a societății la limitele normelor în vigoare”.
Cristian Drînciu nu spune, însă, și dacă activitatea de azi a uzinei din Reșița respectă parametrii de mediu impuși de legislația europeană. Se limitează la a afirma doar că „protejarea mediului și a confortului comunității din jurul companiei rămâne una dintre preocupările noastre principale, chiar dacă investițiile pentru prevenția emisiilor sunt aici mai mari decât în orice altă parte a țării”.
N.R. Interviul cu Cristian Drînciu îl puteți găsi AICI și AICI.
