În ajunul Paștelui, îmi vine să mă opresc și să mă întreb — a nu știu câta oară — încotro merg și cum vreau să-mi parcurg drumul. Să privesc în jur, dar mai ales în mine, pentru a înțelege, poate cu o oarecare jenă, cât din ceea ce trăiesc îmi aparține cu adevărat și cât este doar un rol bine învățat.
Mi-a rămas în minte o poveste care, deși pare ruptă din altă lume, atinge ceva ce simt că ne privește pe toți. Scott Neeson, un om de succes la Hollywood, și-a lăsat în urmă viața plină de confort pentru a lucra cu copiii fără adăpost din Cambodgia. Nu știu dacă e de admirat, de invidiat sau de neînțeles. Dar mă întreb: ce trebuie să se fi frânt în el — sau poate că s-a întregit pentru prima dată?
Nu avem cu toții forța să renunțăm la ceea ce suntem și să pornim spre alte continente pentru a încerca să ne schimbăm viața. Dar poate că Paștele nu cere o schimbare atât de radicală. Poate că e doar o invitație tăcută: să ne întrebăm cine suntem dincolo de ceea ce arătăm. Dincolo de etichete, de funcții, de măști sociale. Să vedem dacă în noi mai trăiește ceva ce am lăsat uitării — un vis, o curiozitate, o formă de bunătate, care nu mai are loc în prea încărcata agendă cotidiană.
Știu, nu e ușor să vorbești despre renaștere fără să sune ca o lecție. Așa că nu o spun ca un îndemn, ci ca o bănuială: poate că nu e prea târziu să ne schimbăm fără să pierdem ceva esențial. Poate că lucrurile de care ne pasă cel mai mult nu sunt tocmai cele care ne țin pe loc.
Adevărata lumină nu vine întotdeauna în sunet de clopote sau în parfum de cozonaci. Uneori vine pe furiș, în liniște, într-un gând care nu ne dă pace. Sau într-o întrebare care nu are răspuns imediat. Iar dacă Paștele e despre ceva, poate că este despre șansa de a ne putea întoarce la noi înșine. Nu ca să devenim alții, ci — pentru prima dată — să fim cu adevărat cineva.
Pentru că, la capătul drumului, nu destinația ne mântuiește, nici grandoarea cu care am ajuns, ci iubirea pe care am lăsat-o în urma noastră. Nu zgomotul pașilor contează, ci opririle tăcute în care am întins o mână celui căzut. Pentru că adevăratul rost al existenței este să rămânem așa cum ne-a creat Dumnezeu — capabili de lumină, de tăcere și de iubire — fără să pierdem, pe drum, ceea ce ne-a fost dăruit.
