(Inspirat dintr-o întâmplare povestită de un prieten, obișnuit al drumurilor pe Camino, din Iași)
Un cunoscut preot din Iasi, care a străbătut de multe ori drumul Camino, a povestit recent pe Facebook o întâmplare care i-a rămas pe suflet. Întorcându-se acasă, a făcut o greșeală banală în trafic – nimic grav, fără pericol pentru vreun vehicul sau pieton. Totuși, un alt șofer, bine îmbrăcat, într-un automobil de lux, a considerat incidentul o ofensă personală. După un claxon agresiv, câteva „vorbe dulci” și un pumn ridicat prin geam, a plecat în trombă, lăsându-l pe prietenul meu cu un gust amar.
Ce fel de lume am creat, în care o eroare minoră poate stârni atâta furie? Și, mai ales, ce se întâmplă când această furie nu rămâne pe șosea, ci se propagă în viețile noastre personale? Dacă un domn bine îmbrăcat își pierde cumpătul pentru o greșeală minoră în trafic, cum reacționează când ajunge acasă? Ce se întâmplă dacă ciorba pe care o primește la cină nu este suficient de fierbinte? Sau dacă un copil nu îi răspunde la salut?, se întreabă și întreabă, prietenul caminard.
Furia necontrolată dintr-un anumit context se varsă, inevitabil, în altul. O observație aspră la masă, un reproș exagerat pentru o greșeală a copilului, chiar și un ton ridicat pot transforma relațiile cele mai apropiate într-un câmp de luptă. În acest fel, agresivitatea gratuită din spațiul public devine o otravă lentă care afectează conexiunile intime.
Furia din trafic sau din alte contexte cotidiene nu este, de obicei, despre situația în sine. Ea este expresia unui stres acumulat, a unei frustrări mai adânci, poate a sentimentului de neputință sau a dorinței de a compensa pentru alte nemulțumiri. Mașina devine o prelungire a ego-ului, iar o greșeală a altcuiva este percepută ca o insultă directă. Dar răspunsul agresiv nu face decât să întărească cercul vicios: furia necontrolată creează și mai multă frustrare, iar persoana devine, în timp, un prizonier al propriei tensiuni. În loc să elibereze, astfel de gesturi nu fac decât să adâncească conflictele, fie ele exterioare sau interioare.
Această poveste nu este doar despre trafic sau despre furia unui necunoscut. Este despre fiecare dintre noi. Cât de des ne lăsăm pradă impulsurilor? De câte ori răspundem cu iritare în loc să alegem răbdarea? Și, mai ales, ce fel de urme lăsăm în sufletele celor din jur – în familie, în prietenii noștri, în colegii sau în străinii cu care ne intersectăm pentru o clipă? Poate că merită să ne oprim puțin în loc și să ne întrebăm: dacă nu învățăm să gestionăm micile frustări, cum ne va afecta asta pe termen lung? Cum ne vor privi copiii, partenerii, părinții? Vor vedea în noi un exemplu de calm și echilibru, vor învăța, din tăcerea noastră grea sau din vorbele aspre, că furia este răspunsul implicit?
Nu putem schimba lumea dintr-o dată, dar fiecare schimbare începe cu o întrebare. Și poate, la finalul fiecărei zile, ne putem întreba: cum am fost azi pentru ceilalți? Este momentul să ne uităm în oglindă și să reflectăm: nu la ce ne-au făcut ceilalți, ci la ce am făcut noi. Furia, oricât de justificată ar părea uneori, rareori lasă ceva bun în urmă. Și dacă vrem o lume mai blândă, mai liniștită, această blândețe trebuie să înceapă din noi.
