Anul trecut, pe vremea asta, am îndrăznit să sper. Ca voi toți, probabil. Eh, acum ar trebui să tragem linie, să vedem dacă am îndrăznit bine și dacă am sperat cum trebuie!
Am sperat că va fi cumva, la fel cum ziceau bătrânele la sat: „Lasă, mamă, că va fi cumva, că tot timpul a fost cumva!”. Și așa a fost! Pentru toți a fost cumva! Așa le-a rânduit Dumnezeu și așa ne-au venit! Le-am trăit ca atare, noi, cei care am rămas împreună, pentru că fiecare ne-am pierdut în acest an rude, prieteni apropiați, colegi. Îndrăznim să sperăm că se va opri măcelul pandemic, avem vaccin.
Am sperat că alegerile ne vor aduce oameni competenți, de forță, pregătiți pentru a face lucruri bune. Nu știu pe la voi, dar la mine în oraș, în Reșița, mi-au confirmat că suntem pe trend de dezvoltare, că cei care au fost au făcut lucruri și mai au de terminat altele mult mai ample.
Am sperat că-mi fac target-ul și confirm forma bună a echipei pe care o coordonez, că voi vedea clienți mulțumiți, după zâmbet și vorbă, și că voi fi parte din noul val de specialiști care implementează digitalizarea în banking. Și am fost acolo.
Am sperat că-mi vizitez copilul la locul lui de muncă și studii din străinătate și mi-a ieșit, în parte. N-am intrat la CERN în Geneva, că nu-s programator, doar rudă cu ei.
Am sperat că dacă își va deschide soția mea cabinet de psihologie, va avea oameni în terapie, iar aceasta va fi de succes. Timpul mi-a confirmat că implicarea și studiul aprofundat dedicat științei psihologie n-a fost în zadar.
Am sperat că voi sărbători alături de părinții mei cei 50 de ani de căsătorie, nunta de aur, și am reușit.
Toate astea, în condiții stricte, dictate de ordonanțe publice, disciplinat, le-am îndeplinit și asta doar c-am îndrăznit!
Îndrăzneala speranței este motorul vieții noastre și în anii ce urmează și eu vă doresc să aveți mintea limpede să puteți îndrăzni bine și să sperați cum trebuie. Că, vorba aceea (mult vehiculată la începutul pandemiei), #totulvafibine.
Sursă foto: dawn.com
