Mani Neumann, supranumit şi Der Teufelsgeiger (Violonistul Diavolului). Este cunoscut în România în special ca urmare a activităţii sale de violonist în legendara formaţie Phoenix, în cadrul căreia a cântat 30 de ani, începând din 1978. Din 1982 performează împreună cu Ulli Brand în formaţia Farfarello, completată ulterior cu Urs Fuchs. L-am întâlnit în Timișoara zilele trecute pe cel ce va susține cu Trio farfarello un concert în premieră la Reșița, peste exact o lună, în 23 februarie.
Într-un loc ca Viniloteca, între probabil cea mai bună cafea din vestul țării și multă muzică bună, l-am găsit pe Mani Neumann așa cum trebuia: deschis. Deschis chiar și pentru a ne acorda un interviu, ceea ce nu-i de ici, de colea nici măcar când ai șansa să îl prinzi dincolo de scenă.
Am început cu România, așa cum o vede. O Românie despre care nu l-a întrebat nimeni, în atâtea decenii alături de Phoenix…
Mani Neumann: Fii atentă: turneu mare, pe stadioane, în 1992. A fost un turneu foarte interesant, făcut de Dan Chișu. Aveam un bus pentru trupă, cu cincisprezece locuri, aveam trei camioane mari pentru echipamente și tehnicieni – cred că a fost pe stadionul Dinamo acel concert… Și eram în holul hotelului, trebuia să plecăm spre stadion. Cu jumătate de oră înainte toată lumea era în hol, bineînțeles, și Dan Chișu vine în mijlocul holului și spune tare, să audă toată lumea: „Hai să mergem!”. La ora aceea eu nu înțelegeam aproape nimic în limba română, dar intuiția și puținele mele cunoștințe mi-au spus cumva că asta ar putea să însemne că trebuie să plecăm, adică să ne urcăm în bus și să plecăm la stadion, pentru că oricum era timpul. Deci m-am gândit că „Hai să mergem” înseamnă că plecăm – ceea ce a fost, evident, o mare greșeală…
L-am luat pe Volker Vaessen, bassistul (alt german, eram numai doi) și i-am zis: „Volker, Dan Chișu a zis că plecăm!”, așa că ne-am urcat în bus, încet, elegant, cu toate bagajele, busul era deschis, totul a fost clar, ne-am așezat. Ok… Și stăm cinci minute, stăm zece… Și nu mai vine nimeni. Îi zic lui Volker: „Ok, poate am înțeles greșit, poate Hai să mergem înseamnă cu totul altceva… Hai să verificăm!” – și am coborât din bus, ne-am întors în hol să vedem ce se întâmplă. Toată lumea se distra, își luau cafele, comandau ciorbe… Vorbeau cu gagici… Zic, aha, poate Hai să mergem înseamnă că mai avem timp de o cafea, sau ceva – cu toate că era ora la care trebuia să fim la probele de sunet, deci ceva oricum nu mi-era clar…
Și se enervează Chișu, și se duce în mijlocul holului din nou și zice: „Hai să mergem, HAI, HAI, HAI!”. În secunda aia s-a ridicat toată lumea, au sărit toți de pe scaune, au abandonat ciorbele, cafelele și fetele acolo și au plecat la bus. Și atunci am înțeles: în România, Hai să mergem nu înseamnă nimic. Hai să mergem, hai, hai, hai!, în schimb, rezolvă problema!
Maria M. Petrovna: Au fost multe experiențe cu Phoenix, în România.
Mani Neumann: Da. La un moment dat aveam senzația că stau mai mult în avion decât acasă. Zburam în România să cânt cu Phoenix, apoi în Germania, aveam concerte cu Farfarello…
M.M.P.: Ce ți-a plăcut în România?
Mani Neumann: Cu Phoenix, la început, a fost uimitor pentru mine. Am ajuns aici la începutul anilor 90, e greu pentru generația ta să își imagineze – totul era gri, totul era ciudat, mai ales pentru mine care veneam dintr-o societate vestică. Ce îmi place în România și acum, în primul rând, e cum s-au comportat oamenii cu mine. Când am venit prima dată cu Farfarello în turneu aici nu mi-a venit să cred cât de bine primiți am fost. În Germania lucrurile stau altfel – acolo e business. În România, prima întrebare care ni se punea peste tot era „Cum vă simțiți, ce putem face să vă simțiți bine?”. Pentru un muzician care vine să se exprime aici, să cânte, să dea ceva, asta înseamnă foarte mult! Asta mi se întâmplă și astăzi, de fiecare dată când vin aici. E unul dintre motivele pentru care vreau să rămân. Farfarello a împlinit 40 de ani, avem un stil al nostru și putem cânta oriunde, deci partea asta profesională mă interesează și ea.
M.M.P.: Care e secretul celor 40 de ani de Farfarello?
Mani Neumann: Echilibrul. Îl am pe Ulli Brand, chitaristul meu, care e cel mai bun. Mă cunoaște foarte bine și știe cum să mă completeze. Tot ce am făcut în 40 de ani a fost alături de el. Dacă mie îmi place să îmi asum riscuri, el este un om mult mai calculat, merge la sigur… El are grijă să supraviețuiesc. E vorba de echipă, e mereu nevoie de doi. Dacă în procesul decizional, să spunem, sunt mai mult de doi oameni, e Bangladesh, se piede esența. Te pierzi în detalii și pierzi timp. Dar ai nevoie de echilibru. Muzical, suntem în același loc, ne plac aceleași lucruri. E important, de asta funcționăm de atâta vreme.
M.M.P.: Farfarello a împlinit 40 de ani în pandemie…
Mani Neumann: A fost ceva îngrozitor, a fost o catastrofă. Eram într-o întâlnire cu regizorul filmului – aveam în plan un film despre Farfarello, să sărbătorim această aniversare. Aveam în jur de 130 de concerte, în 2020, anul aniversar… Am făcut planul, am investit și bani în organizare și în promovare, totul era pus la punct.
Și chiar în timpul acestei întâlniri cu regizorul, pentru film, au început să sune telefoanele. Eram la mine acasă, echipa noastră era acolo, ne pregăteam pentru toate planurile și mi-a sunat telefonul – era primul concert anulat… Concert care fusese sold out. După câteva minute a venit al doilea… Primele concerte erau toate sold out, și asta însemna mulți bani. Apoi a venit al treilea și tot așa. A trebuit să oprim discuția pe care o aveam, pentru că mie îmi tot suna telefonul. În ziua aceea am anulat vreo 30 de concerte. Din întâmplare, Tom avea camera la el și a surprins momentul, poți să vezi în film cât de nervos eram… Da. Așa că ideea filmului s-a schimbat: trebuia să fie un film despre muzică, turneul aniversar, festivaluri, viața pe scenă, și până la urmă am făcut un film despre cum am găsit un pic de noroc în carantină.
Problema nu a fost neapărat legată de bani, deși a fost un aspect important. În Germania, artiștii au fost sprijiniți, s-au implicat și GEMA (Uniunea Compozitorilor din Germania – n.r.) și Ministerul Culturii, a fost în regulă. Dar nu am mai putut să ne exprimăm, n-am mai putut să cântăm.
M.M.P.: Te-ai gândit să faci o comparație între senzația asta și trecutul celor din Phoenix? Ei au trecut prin niște experiențe asemănătoare înainte să fugă din țară, deși motivele au fost cu totul altele.
Mani Neumann: Nu m-am gândit niciodată prea mult la acest aspect. E foarte ușor să spui de pe margine că tu nu ai accepta o dictatură, o cenzură a artei tale… A fost un mare păcat, pentru că ei ar fi putut avea o altă viață. Eu am fost un om norocos, am făcut ce am vrut, când am vrut, sunt un pic anarhist, încerc să îmi protejez libertatea și pacea… Nu știu ce aș fi făcut în locul lor. Nu e posibil, pentru mine, să îmi imaginez cum s-au simțit, pentru că eu am avut opusul, am fost mereu un om liber. L-am cunoscut pe Nicu în 1979, am stat în Phoenix 30 de ani. Nicu era în exil. A fost drama vieții lui, de fapt.
Eu nu a trebuit să fac niciodată compromisuri ca să pot să îmi fac muzica. Am pierdut și contracte cu case de discuri din cauza asta, de exemplu. La un moment dat, mi s-a spus că voi ajunge să dorm în stradă, că nu eram dispus să accept o direcție sau alta, că ceea ce fac eu nu este comercial, că nu mă adaptez… Și nu m-am adaptat, nu am făcut comerț, am făcut ceea ce am simțit în muzică și uite că a ieșit foarte bine.
Trebuia să cântăm la un show de televiziune, la un moment dat. Era o emisiune foarte mare, trebuia să cântăm acolo și am ajuns la un mare studio în Hamburg… Eu eram îmbrăcat așa cum mă îmbrac întotdeauna – în viața de zi cu zi, să zicem, nu formal – și eram într-o discuție cu oamenii din echipa tehnică. Eu așa fac întotdeauna: când ajung într-un loc, fie că e sală de spectacol, emisiune, festival, orice ar fi, primul lucru pe care îl fac e să mă împrietenesc cu oamenii de acolo. Mă uit în spatele cortinei, stabilesc un contact cu tehnicienii, cu echipele, încerc să găsesc cafetiera pe care ei o folosesc, nu cea pe care o dau artiștilor… și alte detalii de genul ăsta. Ceilalți stau în culise, așteaptă să cânte, dar eu mereu dispar. Pe mine mă găsești discutând cu sunetiștii și tehnicienii, că avem pasiuni comune, fac rost de cafea, în fine, mă orientez. Îmi place să fac acest lucru.
Așa. Și stăteam cu băieții de la tehnic în spate, în culise, și vorbeam. Și din partea cealaltă se deschide o ușă, și primul lucru pe care îl simt e mirosul… Am mirosit-o. Era o doamnă foarte aranjată, care avea pe ea tot parfumul din lume… Când s-a deschis ușa, am simțit asta, am văzut-o și mi-am zis: „E de la casa de discuri, e clar!”.
Și cum stăteam de vorba cu tehnicienii, această doamnă a trebuit să treacă pe lângă noi să ajungă în culise, unde erau artiștii. Eu stăteam jos și aveam genunchiul puțin în drumul ei, oarecum, și doamna, când a trecut pe lângă mine, pur și simplu a întins mâna și mi-a dat peste genunchi, să îl iau din drumul ei. Asta a fost singura interacțiune. Deci nici un fel de respect pentru oamenii din echipa tehnică, da?
A trecut pe lângă noi, s-a dus în culise unde erau artiștii, iar eu am continuat discuția acolo unde eram. După vreo zece minute a trebuit să mă duc și eu acolo – în cameră era ceva îngrozitor, băieții au deschis geamurile, că era prea mult parfum – și managerul meu i-a spus doamnei: „Ah, apropo, el e Mani Neumann, starul pe care ați venit să îl vedeți astăzi…” Ea pentru asta venise, da? S-a uitat la mine, s-a albit la față și s-a blocat. Eu i-am zâmbit amabil, totul a fost în regulă, și mă gândeam: este ok, baby, toată lumea poate să greșească.. Dar poate înveți ceva din asta!
CITEȘTE ȘI: Violonistul Diavolului vine cu Trio farfarello la Reșița!
A fost foarte amuzant. Hainele nu îl fac pe om. Mie îmi plac situațiile de acest gen, mă amuză. În orice caz, asta e ceva tipic mie, ca situație, pentru că îmi și place să mă implic, știi? Sunt pasionat de tehnică, știu exact ce am de făcut, știu de ce anume este nevoie, întotdeauna am un cuvânt de spus la acest capitol.
Ah, încă o poveste amuzantă, la un mare festival: stăteam lângă scenă și trupa tânără, care cânta în deschidere, făcea probe. Chitaristul lor a crezut că sunt tehnician și a venit la mine și mi-a cerut să îi pun stația Marshall pe scenă. M-am uitat la el și i-am spus că poate să facă asta și singur… Și mi-a zis că nu poate, că el e chitarist și trebuie să fie atent la degete! Ok, dacă zici tu… I-am pus stația pe scenă, nici o problemă. Apoi i-au spus alții cine eram…
Deci eu sunt oricum și un tehnician foarte bun, fac și sunet, aleg și echipament foarte bun, nu avem probleme. Avem oameni în echipa tehnică, pentru că nu vreau să îmi consum toată energia înainte de concert, dar cam asta e ideea.
M.M.P.: Ești dificil, din acest punct de vedere? Pentru că în combinația asta apar uneori și dificultăți.
Mani Neumann: Eu am trei fețe: una e cea privată, așa cum sunt eu – când sunt acasă și sunt bucătar, de exemplu, sau când construiesc lucruri, sau orice altceva. Asta e privat. Acolo sunt foarte ușor de gestionat și nu sunt un tip dificil.
A doua față este exact asta, a tehnicianului. Una dintre specialitățile noastre la Farfarello, încă de la început, a fost că am avut cel mai bun sunet posibil. Asta pentru că am avut mereu cel mai bun echipament, eu mergeam la toate prezentările, eram la curent cu ce apărea pe piață, cumpăram ce era mai bun… A fost mereu o prioritate. În partea tehnică, în schimb, există și acolo un management: toate astea trebuie să se potrivească și cu ceea ce găsești la fața locului, la un festival, și cu condițiile în care cânți, și așa mai departe. Uite, de exemplu, noi am fost singurii în anii aceia care cântau live la televiziune, unde toată lumea făcea playback… Asta nu e ușor de făcut, sunt multe aspecte tehnice la mijloc. La noi, toate erau perfecte. În acest aspect, nu fac compromisuri. Am avut certuri în multe ocazii, cu mulți oameni, și până la urmă am făcut cum am vrut. Aici pot avea și o față urâtă, știu asta… Sunt momente în care Ulli trebuie să mă oprească, uneori.
Asta se întâmplă înainte de show, bineînțeles. Apoi, când începe showul, apare a treia față, a violonistului, a muzicianului. Acolo îmi trăiesc muzica, acolo sunt acasă.
M.M.P.: În legătură cu subiectul Phoenix, există niște glume interne – niște reguli despre ce să faci și ce să nu faci, de exemplu. Una dintre ele este „Să nu vorbești cu Mani Neumann despre muzică”. De ce?
Mani Neumann: Pentru că am opinii foarte clare și sunt încăpățânat. La mine totul e extrem de clar. De aia e și amuzant să discuți cu mine despre muzică, de fapt. Eu aici nu fac compromisuri, nu accept altceva. Pentru mine muzica e ceva extrem de serios!
M.M.P.: Deci nu facem glume despre muzicieni…
Mani Neumann: Ba da, despre muzicieni facem, că e amuzant, dar nu despre muzică! Apropo, să-ți spun ceva: nu există glume despre muzicieni, pentru că nu sunt glume, totul e adevărat! (râde)
E o mare diferență între ceea ce se vede din afară, în industria muzicală și în muzică în general, și ceea ce este în spate. Trebuie să fie așa, tocmai asta face lucrurile interesante. Pe de altă parte, însă, trăirea e reală. Oamenii văd un produs, dar în acest produs trebuie, totuși, să fii sincer.
M.M.P.: Deci ceea ce trăiești, sau pare că trăiești, este real.
Mani Neumann: Da. Absolut. Muzica vine din trăire… Suflet, și așa mai departe. Și asta e valabil și în interpretare, nu numai în ceea ce compui tu. Te poți regăsi în ceva, poți să rezonezi, trebuie să îți placă. Uite, asta s-a întâmplat pentru mine cu Phoenix: am auzit ce cântă, când l-am cunoscut pe Nicu, și mi-am spus: „Asta e muzica mea, eu pot și vreau să fac asta!” – și la vremea aceea nu știam nimic despre ei, despre România, despre ceea ce au însemnat ei aici sau ce planuri au.
Cântecul meu preferat de la Phoenix este Strunga. Din mai multe motive, muzical e bine făcută, are niște armonii atât de frumoase… Am luat piesa asta și am făcut-o în stilul meu, am creat de fapt alt cântec, plecând de la asta. Este singurul cântec Phoenix pe care l-am luat în acest mod.
M.M.P.: Îl cânți în concerte?
Mani Neumann: Niciodată. L-am făcut pentru mine. Și o să vezi că e cu totul altceva, dar am plecat de la trăirea aceea.
Eu m-am născut să fac muzică. Am primit un talent din întâmplare, a fost un accident, nimeni nu știe de ce… Sunt un om foarte norocos, pentru că pot să fac asta. Am început când aveam cinci ani și n-am încheiat nici azi. În muzică îmi place totul. Aici intervine trăirea, pentru că muzica e doar un mod în care să te exprimi, să îți trăiești viața în mod creativ. Folosesc muzica, dar ar fi putut fi altceva – puteam să fiu pictor, actor, chiar și arhitect, e vorba despre a te exprima. Și despre libertate, bineînțeles.
Eu am trăit o viață în care nu am avut niciodată problemele oamenilor „normali”, eu nu mi-am cerut niciodată scuze pentru că am întârziat la un loc de muncă, n-am avut niciodată un concediu medical, nu am avut contracte cu angajatori, am fost mereu propriul meu șef. Mulți oameni și-ar dori asta.
M.M.P.: Da, iar alții ar spune că n-ai nici un fel de siguranță…
Mani Neumann: Mi s-a întâmplat și asta, să am vremuri grele. Am supraviețuit. Da?
Sunt două lucruri pentru care eu nu îmi voi face niciodată griji: munca, activitatea mea profesională, da?, și banii. Pentru că nu îmi pasă. Pentru asta îl am pe Ulli… Știi că eu mereu spun că Ulli câștigă, iar eu cheltui…
M.M.P.: Cum ți-e viața, Mani?
Mani Neumann: Acum? Am luat decizia să stau o vreme în România, poate jumătate de an. E țara mea preferată, am mai spus-o. Fac un turneu acum, îmi fac prieteni… Încerc să îmi mențin corpul sănătos – și mintea, dacă nu e prea târziu… – și să fac în continuare ce am făcut în ultimii 40 de ani. Pentru mine, ajunge. Sunt un om fericit.
M.M.P.: Ce aștepți de la România?
Mani Neumann: Nimic. Absolut nimic. Îmi place așa cum e.
M.M.P.: Așa faci mereu?
Mani Neumann: Da. Iau lucrurile așa cum sunt.
M.M.P.: E un avantaj?
Mani Neumann: Da, întotdeauna. Mereu găsesc soluții, până la urmă. I am the CEO of the solution company.
M.M.P.: Care e cea mai mare calitate pe care o ai?
Mani Neumann: Întreabă-l pe Ulli…
M.M.P.: Care e cel mai mare defect al tău?
Mani Neumann: Întreabă-l pe Urs…
Mani Neumann, Ulli Brand și Urs Fuchs – Trio farfarello – vor concerta în luna februarie pentru prima dată la Reșița. Concertul va avea loc la clubul Trust MC Reșița West (Bulevardul Alexandru Ioan Cuza 5-53) în 23 februarie 2023, începând cu ora 19.00. Prețul biletului este de 40 de lei. Biletele pot fi achiziționate în data evenimentului, numai pe bază de rezervare, din cauza numărului limitat de locuri. Pentru detalii și rezervări organizatorii evenimentului vă stau la dispoziție la numărul de telefon: 0733939599.
