Se spune că nostalgia e un fel de dor pentru ceva ce, poate, nici n-a fost atât de grozav pe cât ne place să credem. Cei care deplâng vremurile trecute o fac cu o tenacitate demnă de cauze mai nobile, dar, paradoxal, uită să observe că de fapt nu le lipsește trecutul, ci o versiune idealizată a lui.
În topul nemulțumirilor, două aspecte par să domine discursurile nostalgice:
Tinerii nu mai sunt ca pe vremuri. Adevărat. Și e perfect normal. Tinerii nu sunt niciodată ca pe vremuri pentru simplul motiv că… nu mai e „pe vremuri”. Ei cresc în alte realități, cu alte provocări. Dacă generația trecută a învățat să tragă la pilă și să repare Dacii, generația de azi învață să programeze și să construiască aplicații care rezolvă probleme fără să ridici o șurubelniță. Asta nu-i face nici mai buni, nici mai răi. Doar diferiți. Iar diferența, în loc să fie un motiv de oftat, ar putea fi un prilej de învățare reciprocă. Dar, cine are timp de asta când e mai ușor să spui „pe vremea mea…”? În plus, cei care spun că tinerii nu mai sunt ca pe vremuri uită un detaliu esențial: nici ei nu mai sunt tineri.
Compararea constantă cu cei care o duc mai bine. Aici, nostalgicul modern are o dilemă: deși o duce mai bine decât o făcea în trecut, nu poate accepta că alții o duc și mai bine. Și cine sunt acești „alții”? Ei bine, suspectații de serviciu: „bișnițarii”, antreprenorii, IT-iștii, freelanceri misterioși care „sigur fac ceva dubios”, pentru că, nu-i așa, „nu poți câștiga bani cinstiți dacă nu tragi la pilă”. E greu să recunoști că, de fapt, economia s-a schimbat, că unii au înțeles jocul și s-au adaptat, în timp ce alții preferă să rămână blocați în mitul muncii grele ca unică sursă de virtute.
Acest lucru nu înseamnă că munca grea nu este valoroasă. Dimpotrivă, ea rămâne o componentă esențială a progresului personal și colectiv. Însă, la fel de important este să recunoaștem și valoarea muncii inteligente, a adaptabilității și a capacității de a inova. Nu e o competiție între ele, ci o dovadă că societatea evoluează integrând ambele tipuri de efort.
Ironia face ca tocmai această nostalgie să fie un lux al vremurilor bune. Când erai prea ocupat să supraviețuiești, n-aveai timp să te plângi de „cum era pe vremuri”. Azi, avem libertatea de a ne plânge. Și o folosim cu generozitate.
În loc de concluzie, poate ar fi util să ne întrebăm: dacă trecutul a fost atât de minunat, de ce ne-am bucurat atât de tare când s-a terminat?
Sursă foto: clickpentrufemei.ro
