Totul e bine când se termină prost – despre responsabilitatea socială în capitalism

Articol de
Marian Apostol

 

O postare a scriitorului Vasile Ernu m-a pus pe gânduri. El amintea de vorba lui Cehov: „Taică-miu lua mită și își închipuia că i se dădea pentru calitățile lui morale.”

 

Nu-i așa că seamănă cu felul în care vorbesc astăzi mulți dintre „copiii de bani gata”? Cei care trăiesc din averile moștenite și dau lecții celor săraci, pe care îi numesc „asistați”. Ei, care nu s-au ostenit cu nimic, se cred stâlpii societății, ai muncii și ai cinstei.

 

Tot Ernu amintea și un banc vechi de la Chișinău. Voronin se plimba prin oraș cu soția.
– Vladimir, dar a cui e clădirea asta nouă?
– A fiului, a cui să fie.
– Și magazinul acesta?
– Al fiului, al cui să fie.
Până ce femeia se miră:
– Dar mai muncește cineva în țara asta, sau numai fiul nostru?

 

E un banc, dar și o oglindă a României de azi. Aici, cei maxim 3% care stăpânesc aproape toate resursele sunt văzuți ca singurii responsabili de bunul mers al societății, iar restul – profesori, medici, muncitori, funcționari – sunt tratați ca niște „lăcuste”.

 

Și totuși, de câte ori veniturile oamenilor încep să urce puțin, apare imediat semnalul mediului de afaceri, mai ales al firmelor cu capital străin, care spun la unison: „Atenție, România nu mai e competitivă!”. Și, ca la poruncă, guvernanții pun în scenă o nouă criză. Rezultatul? Blocarea sau chiar scăderea salariilor și a pensiilor.

 

Nu pentru că n-ar fi bani, ci pentru că interesul acestor firme este ca în România prețul muncii să rămână ridicol de mic față de media Uniunii Europene. Aici e cheia: în timp ce muncitorul român e plătit de trei ori mai puțin decât colegul lui din Vest, firma străină scoate din România profituri de trei ori mai mari decât acasă. Exportăm muncă ieftină și importăm prețuri mari. România devine astfel un rai al câștigurilor pentru alții și un iad al scumpirilor pentru ai săi.

 

S-a încercat o corectare prin ideea salariului minim european. Sindicatul CNS Cartel ALFA a dus chiar o luptă grea, mergând până la Bruxelles și Strasbourg pentru a pleda în favoarea unei formule de calcul care să le ofere și românilor o șansă. Numai că, de fiecare dată când pare că am intrat pe drumul cel bun, apar piedici menite să blocheze procesul: crize scoase din pălărie, rapoarte ale agențiilor de rating, formule contabile meșteșugite care mută din nou povara pe umerii celor mulți. Totul pentru ca salariile din România să nu prindă niciodată rădăcini la nivelul demnității.

 

Și vinovați sunt mereu aceiași: pensionarii că „mănâncă bugetul”, profesorii că „vor prea mult”, medicii că „iau sporuri”. În schimb, cei cu adevărat puternici rămân protejați și invizibili.

 

Adevărul e simplu și vechi cât lumea: cei puternici trebuie să aibă grijă de cei slabi. Toate credințele și toate învățăturile omenirii au spus acest lucru. Iar când acest rost firesc se răstoarnă și bogații își unesc puterea doar pentru a-și apăra privilegiile, sfârșitul devine inevitabil.

 

La noi, „responsabilitatea socială” nu există decât pe hârtie și în vorbele frumoase ale politicienilor. În viața de zi cu zi, săracii sunt arătați cu degetul, iar bogații sunt apărați. Și tocmai de aceea România trăiește cu senzația că se clatină mereu, ca pe un butoi cu pulbere.

 

De aceea, trăim paradoxul unei lumi în care, cum spunea Vasile Ernu, „totul e bine când se termină prost”. Și poate că nu e doar o vorbă cu haz amar, ci un adevăr dur: o țară care își strivește oamenii pentru a-și ocroti stăpânii este condamnată să piară. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

 

Sursă foto: alaturidevoi.ro

 

Facebook Comments
Distribuie:

Te-ar mai putea interesa si

Cele mai citite