Votul deschide ușa, dar nu mai alege drumul

Declarațiile recente ale lui Nicușor Dan au stârnit neliniști firești. Când un președinte spune, fie și indirect, că ar putea repeta ce vor să audă cei care l-au votat, dar că „nu asta este fișa postului”, mulți aud altceva: că votul lor și-ar fi pierdut valoarea după ce urna s-a închis.

Apoi vine explicația: România, cu alegeri anulate, cu deficit mare, cu neîncrederea agențiilor de rating, cu presiuni economice serioase. Un limbaj rece, tehnic, aproape străin de emoția campaniei. Din acel moment apare întrebarea grea, pe care mulți nu o rostesc cu voce tare: la ce mai folosește votul, dacă deciziile par să se mute în altă parte?

Aceeași întrebare începe să se audă tot mai apăsat și în Occident. Un amplu studiu Ipsos, citat de Politico, arată că aproape jumătate dintre cetățenii din Europa de Vest, Marea Britanie și Statele Unite cred că democrația nu mai funcționează așa cum ar trebui. Nu se mai simt reprezentați. Nu se mai regăsesc în deciziile propriilor guverne. Este un semnal grav, care arată că ruptura dintre vot și guvernare nu este un fenomen local, ci unul global.

Ar fi o concluzie greșită și periculoasă să spunem că votul nu mai contează. Fără el, nimeni nu ajunge la putere. Votul rămâne cheia. Doar că, după ce ușa se deschide, începe o altă lume, una care nu se vede în afișe și slogane.

Oamenii votează speranțe. Puterea administrează constrângeri.

Între aceste două realități se naște, inevitabil, dezamăgirea. În campanie ni se vorbește despre ce se va face. La guvernare începe, brusc, discuția despre ce se poate face. Iar între „se va” și „se poate” stau datoria, deficitul, piețele financiare, tratatele, presiunile din afară.

Poate că problema nu este că votul nu mai funcționează, ci că am fost obișnuiți să credem prea mult în promisiuni și prea puțin în oameni.

Trăim vremuri în care programele politice sunt tot mai fragile. Crizele, războaiele, dezechilibrele economice le spulberă ușor. Ce rămâne, însă, este omul din spatele lor. Caracterul lui. Onestitatea lui. Capacitatea lui de a rămâne responsabil chiar și atunci când nu mai poate fi popular.

Poate că astăzi nu mai votăm atât liste de măsuri, cât votăm oameni. Oameni care, chiar și sub presiuni uriașe, păstrează un minim de demnitate. Care aplică măsuri nepopulare nu pentru a servi interese înguste, ci pentru a ține țara pe linia de plutire.

Într-o lume ideală, promisiunile ar fi drumuri sigure. În lumea reală, ele sunt intenții fragile. De aceea, criteriul cel mai important nu mai este cât de frumos sună o promisiune, ci cât de corect este cel care o face.

În vremuri grele, deciziile nepopulare sunt inevitabile. Diferența nu o face popularitatea lor, ci sensul în care sunt îndreptate. Sunt ele pentru binele comun sau pentru avantaje limitate, pe termen scurt?

Poate că votul nu mai promite confort. Dar trebuie să garanteze un lucru esențial: că deciziile grele sunt luate pentru binele comun, nu doar în interesul unor categorii sociale. Din acest unghi, votul nu este despre ce ni se oferă, ci despre pe mâna cui ne lăsăm atunci când nu mai este nimic de oferit.