România – țara proprietarilor. De ce acest „exces” deranjează?

România este, potrivit datelor Eurostat, statul din Uniunea Europeană cu cel mai mare procent de proprietari de locuințe: aproximativ 95–96% dintre români trăiesc în casa lor.

Un fapt prezentat, de cele mai multe ori, ca o simplă curiozitate statistică. Sau, mai nou, ca o anomalie.

Și totuși, este mare lucru să ai casa ta. Pentru că ea reprezintă mai mult decât un bun material. Reprezintă o formă de stabilitate, siguranță și autonomie personală.

Nu este, însă, pentru prima dată când un indicator favorabil României este reambalat discursiv și transformat, treptat, într-o „problemă”.
Același tipar a fost folosit și în trecut, bunăoară atunci când România avea una dintre cele mai mici datorii publice din Uniunea Europeană.
„Un lucru anormal”, spuneau atunci „specialiștii”.
Ani mai târziu, prin politici succesive și decizii prezentate drept inevitabile, am ajuns la o datorie publică aflată la un nivel aproape necontrolabil, devenită un risc major pentru stabilitatea economică și socială a României.

Modelul nu este nou. Doar obiectul se schimbă.

Cum s-a ajuns aici?

Explicațiile sunt cunoscute, dar rareori asumate fără ironie sau superioritate:

• Privatizarea masivă de după 1990 – locuințele de stat au fost vândute chiriașilor, iar proprietatea a ajuns direct la populație;
• Cultura achiziției – românii au preferat să cumpere, chiar cu sacrificii, în loc să trăiască permanent în chirie;
• Neîncrederea în stat și în piață – experiențele istorice au învățat oamenii că singura siguranță reală este ceea ce deții tu.

Rezultatul? O societate cu un nivel ridicat de proprietate, dar și cu un atașament profund față de locuință ca formă de libertate.

Când statistica devine „problemă”

De fiecare dată când apar astfel de clasamente, se strecoară o concluzie nespusă, dar insinuată:
„Prea mulți proprietari.”

Exact așa cum, în urmă cu ani, ni s-a spus că avem prea mulți studenți.

Formatorii de opinie au repetat mesajul, politicile au urmat, iar astăzi România a ajuns la unul dintre cele mai mici procente de populație cu studii superioare din UE.

Modelul e cunoscut:

• se identifică un „exces”;
• se problematizează cultural și economic;
• urmează instrumentele – taxe, impozite, reglementări;
• comportamentul social este forțat să se schimbe.

Proprietatea este astfel pusă sub presiune.

În cazul locuințelor, riscul este evident

O astfel de „analiză” poate deschide drumul către:

• impozite tot mai mari pe proprietate;
• taxe suplimentare mascate în modernizare sau „aliniere europeană”;
• descurajarea deținerii și împingerea populației spre chirie.

Mesajul implicit devine clar:

„Mai bine să stai în chirie. Așa e în Europa.”

Doar că Europa nu este un model unic.
Iar ceea ce funcționează într-o societate cu venituri stabile, piețe mature și protecție socială solidă nu poate fi copiat mecanic într-o țară cu salarii mici și mecanisme de protecție fragilă.

Casa – ultima formă de independență

Pentru milioane de români, locuința proprie nu este un moft.

Este:

• plasă de siguranță;

• garanție pentru bătrânețe;

• protecție în fața abuzurilor pieței;

• uneori, singurul capital real al unei familii.

A transforma acest fapt într-o „problemă” spune mai mult despre direcția ideologică a politicilor publice decât despre realitatea socială.

România nu are „prea mulți proprietari”.

România are prea puține alternative sigure.

Iar până când acestea vor exista — chiar și după aceea — proprietatea asupra casei nu este un privilegiu exagerat, ci o formă elementară de demnitate.

De aceea, orice tentativă de a trata casa românilor ca pe o anomalie statistică sau ca pe o resursă bugetară comodă trebuie respinsă clar:

Lăsați locuințele oamenilor în afara experimentelor fiscale.
Luați-vă mâinile de pe casele românilor.

Nu este o revendicare ideologică.
Este o linie de siguranță socială.