Umorul amar al istoriei

La începutul anilor ’90, când economia Caraș-Severinului încă se sprijinea pe metalurgie, minerit și construcții de mașini, o comisie de specialiști din mai multe țări europene a venit în județ pentru a-i evalua perspectivele economice.

După câteva zile de analize, vizite în teren și discuții, au fost invitați în sala de ședințe a Prefecturii reprezentanți ai administrației locale și județene, directori de întreprinderi și lideri sindicali. Am fost printre cei din urmă și rețin și acum sentința rece, căzută ca o ghilotină asupra industriilor care țineau atunci în viață Reșița și o bună parte a județului: context nefavorabil de dezvoltare. Metalurgia, mineritul și construcțiile de mașini nu mai aveau, în această evaluare, aproape nicio perspectivă.

Ne-am revoltat. I-am acuzat că vor să ne închidă întreprinderile, am spus că nu le va fi ușor și apoi am încercat să le apărăm. În stradă sau la locurile de muncă, în confruntările cu forțele de ordine și, uneori, chiar cu cetățeni care ne explicau că nu înțelegem economia de piață. Am reușit doar în mică măsură. Nu am putut evita restructurările, închiderile, pierderea a zeci de mii de locuri de muncă și un exod al populației ale cărui efecte se văd și astăzi.

Aceeași evaluare identifica însă și domeniile considerate favorabile dezvoltării viitoare a județului: turismul, valorificarea resurselor naturale, pomicultura, creșterea animalelor, exploatarea și prelucrarea lemnului, precum și alte activități legate de resursele locale.

Au trecut mai bine de trei decenii. Marile industrii despre care ni s-a spus că nu mai au viitor au fost în mare parte pierdute. Problema este că nici economia care trebuia să le înlocuiască nu a mai fost construită.

Iar aici istoria începe să capete un umor amar.

După ce Caraș-Severinului i s-a spus că nu mai are viitor în metalurgie, minerit și construcții de mașini, descoperim acum, când apare în sfârșit un proiect turistic de anvergură, că nici valorificarea muntelui nu este potrivită. Vin alți specialiști, alte organizații, alți agenți. De data aceasta chiar un Agent Green, care ne explică faptul că viitorul trebuie căutat în drumeție, bicicletă, observarea faunei și contemplarea naturii.

Toate acestea își au locul într-un turism modern. Dar pentru un județ care a pierdut o mare parte din economia sa industrială reprezintă mult prea puțin, dacă nu sunt susținute de infrastructură, cazare, agrement, servicii și investiții.

Și atunci contradicția devine greu de ignorat.

Industria grea nu mai avea viitor. Mineritul trebuia închis. Marile capacități industriale au dispărut. Proiectele hidroenergetice întâmpină opoziție din motive de mediu. Iar când încercăm să valorificăm turistic muntele, ni se explică faptul că trebuie să fim foarte atenți să nu-l valorificăm prea mult.

Nu spun că toate acestea fac parte dintr-un plan. Nu am dovezi pentru o asemenea afirmație. Dar, după mai bine de treizeci de ani, rezultatul poate fi privit fără nicio teorie a conspirației: Caraș-Severinul a pierdut cea mai mare parte a vechii economii și încă nu a reușit să construiască în locul ei economia despre care ni se spunea că reprezintă viitorul.

Comparația cu ceea ce se întâmplă dincolo de graniță devine inevitabilă. Austria, Italia, Slovenia, Franța, Serbia sau Elveția nu și-au protejat munții transformându-i în decor. Au construit infrastructură, transport pe cablu, hoteluri, restaurante, trasee, facilități pentru ciclism, agrement și domenii schiabile și și-au transformat munții într-una dintre marile lor resurse economice. Au găsit formule prin care protecția naturii și valorificarea economică să conviețuiască.

Noi, în schimb, continuăm să ni se explice de ce nu se poate. Și, ceea ce este poate cel mai greu de înțeles, există oameni chiar din aceste comunități care aplaudă de fiecare dată când încă o posibilitate de dezvoltare este pusă sub semnul întrebării.

Unul dintre argumentele lor spune aproape totul despre această perspectivă: „Oricum, nu toți reșițenii schiază.” Corect. Dar investiția nici nu se face pentru ca toți reșițenii să schieze. Se face pentru ca turiștii să vină, să cheltuiască bani, să apară afaceri și locuri de muncă, iar o parte cât mai mare din acești bani să rămână în economia zonei. Nu trebuie să schiezi pentru ca o stațiune turistică să producă efecte economice pentru comunitatea în care trăiești. Chiar trebuie să fii schior ca să înțelegi asta?

Poate tocmai aici se închide cercul început în urmă cu mai bine de trei decenii. Atunci ni s-a spus că industriile din care trăia județul nu mai au viitor și că trebuie să ne îndreptăm spre alte resurse, între care turismul ocupa un loc important. Am pierdut mare parte din vechea economie, iar acum, când încercăm să dezvoltăm una dintre alternativele indicate atunci, ni se explică din nou de ce nu este bine.

De aceea întrebarea nu mai este doar ce trebuie protejat în Caraș-Severin, ci și ce ni se mai permite să dezvoltăm. Pentru că, dacă după metalurgie, minerit și construcții de mașini ni se spune că nici muntele nu trebuie valorificat decât până la limita plimbării și a contemplării, atunci acel „altceva” către care suntem trimiși de peste treizeci de ani începe să semene tot mai mult cu nimic.