Ne jucăm cu focul 

Articol de
Marian Apostol

M-am uitat la imaginile din Franța și nu-mi mai ies din minte.

Elevi în stradă. Jandarmi. Îmbrânceli. Tensiune.

Iar părinții, împreună cu profesorii, vin lângă copii și fac un lanț uman în jurul lor, ca să-i protejeze de intervențiile forțelor de ordine. Protestele au cunoscut și violențe, dar imaginea părinților și profesorilor care încearcă să-i protejeze pe elevi rămâne una puternică.

În această scenă se vede dramatismul vremurilor pe care le trăim.

Faptul că niște părinți simt nevoia să-și apere copiii tocmai de cei pe care îi plătesc să-i protejeze mi se pare una dintre cele mai tulburătoare forme de neîncredere în instituțiile care ar trebui să le ofere siguranță.

Gândul mă  trimite la imaginea unui urs, care, în esență, este un animal defensiv. Dar comportamentul lui se schimbă radical atunci când simte că puii i-ar putea fi puși în pericol. Animalul devine brusc agresiv și extrem de periculos, nu pentru că i s-ar fi schimbat natura, ci pentru că este motivat să o facă.

Mă gândesc că la fel se poate întâmpla și cu omul.

Poate că imaginea aceasta mă face să văd lucrurile mai apăsat decât sunt. Nu exclud. Dar, privind în jur, e greu să nu observ câtă nemulțumire s-a strâns.

Iar Franța este numai un tablou.

Expoziția este mult mai mare. Aproape neîncăpătoare.

Tractoare pe șosele. Piețe pline. Greve. Oameni în fața parlamentelor și guvernelor. Profesori, muncitori, agricultori, transportatori, pensionari, tineri. Fiecare cu necazul lui, fiecare cu revendicarea lui.

Nu cred că există o explicație unică pentru toate acestea.

Dar trebuie să existe un motiv pentru care atât de mulți oameni, în locuri atât de diferite, au ajuns să spună:

Ajunge.

Poate că lumea s-a schimbat prea mult într-un timp prea scurt.

În numai câțiva ani am trecut prin pandemie, război, inflație, criză energetică, migrație, digitalizare, inteligență artificială. Ni se vorbește despre tranziții, reforme, restructurări, noi reguli, noi taxe, noi priorități. Se schimbă tehnologii, locuri de muncă, comportamente. Sunt puse în discuție până și valori pe care oamenii le credeau așezate definitiv. Sau măcar pentru multă vreme.

Poate că multe dintre schimbări erau necesare.

Pandemia nu putea fi ignorată. Un război la granițele Europei nu poate fi tratat ca și cum n-ar exista. Energia trebuie regândită. Tehnologia nu poate fi oprită pentru că ne sperie. Economiile nu pot rămâne încremenite.

Înțeleg toate acestea.

Dar mai există și omul.

Omul care abia s-a obișnuit cu schimbarea de ieri și dimineața află că trebuie să se pregătească pentru cea de mâine.

Omul care nu trăiește din strategii, directive și agende redesenate periodic. Trăiește într-o casă. Are un salariu. Are rate. Are copii. Are părinți bătrâni. Are valori, obiceiuri și lucruri în care a fost educat să creadă.

Omul care, până la urmă, are o singură viață.

La un moment dat începe să se întrebe:

Ce fac cu viața mea? Cât din ea îmi mai aparține?

Poate că aici greșește uneori politica.

Nu faptul că produce schimbări este condamnabil. Uneori chiar sunt necesare.

Ci felul în care o face.

Există momente în care ai impresia că omul nu mai este chemat să participe la schimbare, ci doar să i se conformeze.

I se spune ce urmează să plătească, la ce trebuie să renunțe, ce trebuie să accepte, cum trebuie să se adapteze. I se explică de ce toate acestea sunt bune pentru viitor.

Numai că viitorul este mereu mult mai îndepărtat decât speranța sa de viață, în timp ce factura vine acum.

De aici și neîncrederea care s-a așezat între oameni și decidenții politici.

Când politicienii își suflecă mânecile și spun că se apucă de treabă, omul începe, aproape instinctiv, să-și verifice buzunarele.

Poate că sunt politicieni care chiar încearcă să repare lucruri și descoperă, odată ajunși acolo, că posibilitățile sunt mult mai mici decât promisiunile făcute înainte.

Dar omul nu trăiește din intențiile lor.

Trăiește din ceea ce se întâmplă cu viața lui.

Și mai vede ceva.

I se cere să fie cumpătat. Să înțeleagă. Să accepte sacrificii. Să fie solidar. Să plătească mai mult pentru că vremurile sunt grele.

În același timp vede averi uriașe, afaceri uriașe, corporații uriașe și oameni care par să ajungă mult mai ușor decât el la bani, resurse și putere.

Poate că uneori vede greșit. Poate că nu orice întâlnire ascunde o înțelegere și nu orice mare companie conduce un guvern din umbră.

Dar impresia rămâne. Iar dacă îi ceri unui om să accepte un cost, trebuie măcar să-l faci să creadă că sacrificiul este împărțit cinstit.

Altfel începe să se întrebe pentru cine se sacrifică.

Mai este ceva ce mă neliniștește.

Vorbim din ce în ce mai mult și ne ascultăm tot mai puțin.

Cetățeanul strigă. Puterea ignoră. El se revoltă. Apar gardurile. Apoi scuturile.

Și fiecare este convins că celălalt este vinovat.

Poate că uneori jandarmul nu are altă soluție. Dacă se aruncă pietre, dacă se incendiază lucruri, dacă sunt agresați oameni, este datoria lor să intervină.

Dar nici nu putem transforma orice nemulțumire într-o problemă de ordine publică.

Pentru că poți goli o piață, dar nu poți goli nemulțumirea din sufletul omului.

El se întoarce acasă și găsește acolo aceleași motive pentru care ieșise în stradă.

Peste lumea aceasta, deja obosită și nervoasă, s-au mai așezat și platformele sociale.

La început au însemnat o formidabilă eliberare a cuvântului. Omul simplu nu mai avea nevoie de un ziar sau de o televiziune ca să vorbească lumii. Putea filma o nedreptate și, după câteva minute, o puteau vedea milioane de oameni.

Dar platformele au deschis și o ușă pe care nu știu dacă mai suntem capabili să o închidem.

Nu mai vedem ce se întâmplă.

Vedem ce ni se arată.

O filmare. Apoi încă una asemănătoare. Un om furios.

Apoi zece oameni și mai furioși.

Un comentariu care ne confirmă ceea ce credeam deja.

Încă unul. Și încă unul.

Până când începi să ai impresia că lumea întreagă arată exact ca ecranul tău.

Poate că nu există nimeni care stă într-o cameră și hotărăște ce trebuie să gândesc eu mâine.

Nici nu cred că lucrurile sunt atât de simple.

Poate că explicația este mai banală și, tocmai de aceea, mai primejdioasă: curiozitatea ne aduce în fața ecranului. Furia și frica ne țin acolo. Conflictul ne face să revenim.

Iar atenția noastră valorează bani.

Această mașinărie i-a atras ca un magnet pe cei care au învățat cum poate fi folosită spre folosul lor.

Conturi false. Boți. Identități fabricate. Fotografii care nu au existat niciodată. Voci puse în gura unor oameni care n-au rostit niciodată acele cuvinte. Comentarii produse și răspândite în serie. Rețele întregi care împing aceeași poveste până când începe să semene cu vocea unei mulțimi.

Astea nu mai sunt povești. Rețele coordonate de conturi false, distribuirea artificială a mesajelor și folosirea inteligenței artificiale pentru texte, imagini, voci și identități fabricate sunt deja documentate.

Și atunci apar niște întrebări pe care, până nu demult, nici măcar nu ni le puneam.

Cu cine mă cert?

Cu un om? Cu zece? Cu un program? Cu cineva plătit să provoace?

Dacă văd două sute de comentarii împotriva unui om, sunt două sute de oameni?

Dacă aceeași idee îmi apare toată ziua, înseamnă că așa gândește lumea sau doar că cineva a reușit să mi-o pună mereu în față?

Și, poate cel mai grav, nu mai știm întotdeauna unde se termină botul și unde începe omul.

Botul aruncă vorba.

Omul o preia. Altul se înfurie. Un al treilea o distribuie.

Algoritmul vede că lumea reacționează și o duce mai departe.

După câteva ore, ceea ce poate a început de la câteva conturi devine o ceartă adevărată între mii de oameni adevărați.

Aici mi se pare că am construit ceva extrem de periculos.

 

Sursa foto: Awargula | Dreamstime.com

O sursă aproape inepuizabilă de conflict.

O armată de oameni falși intră printre oamenii adevărați și îi împinge unii în alții.

Uneori ca să-i înfurie.

Alteori ca să-i facă să tacă.

Pentru că manipularea nu înseamnă numai să-l scoți pe om în stradă.

Poate însemna și să-l faci să creadă că este singur. Să-i dai impresia că ceilalți îl disprețuiesc. Să-i repeți că protestul lui nu folosește la nimic. Să murdărești oamenii în care ar putea avea încredere.

Până când ajunge să spună:

La ce bun?

Poate că victoria cea mai ușoară asupra unui om nu este să-l convingi.

Ci să-l obosești.

Și noi ne-am lăsat prinși în joc.

Am început să ne etichetăm unii pe alții.

Globalist. Suveranist. Progresist. Conservator. Putinist. Fascist. Comunist. Vândut. Prost.

Punem eticheta și am terminat.

Nu mai trebuie să auzim ce spune omul.

Am hotărât deja cine este.

Uneori mă uit la discuțiile de pe rețele și mă întreb dacă aceiași oameni, puși la aceeași masă, cu o cafea în față, s-ar urî la fel de tare.

Nu cred. Și sper să nu mă înșel.

Poate lumea reală este încă mai sănătoasă decât cea din telefoanele noastre.

Poate majoritatea oamenilor își duc viața, își iubesc copiii, își salută vecinul, merg la lucru și nu visează să se lupte cu nimeni.

Dar tocmai asta mă face să mă întreb cum am reușit să transformăm atât de multă normalitate într-atâta zgomot.

Poate că nimeni n-a plănuit totul. Poate că fiecare și-a urmărit doar interesul.

Politicianul — puterea. Compania — profitul. Platforma digitală — atenția. Propagandistul — influența. Omul — liniștea și siguranța lui.

Și toate acestea s-au întâlnit într-un loc în care nimeni nu mai pare să controleze cu adevărat ce iese din amestec.

Nu știu ce să cred!

Dar văd rezultatul.

Oameni mai suspicioși. Mai singuri. Mai nervoși. Mai puțin dispuși să creadă. Mai puțin dispuși să asculte.

Și tot mai convinși că trebuie să se descurce singuri.

Aici mi se pare că începe adevăratul pericol.

Nu când omul este nemulțumit. Nici măcar când iese în stradă.

Cât timp strigă, încă mai speră că cineva îl aude.

Mai rău este când ajunge să creadă că nu-l mai ascultă nimeni.

Atunci se întoarce la ai lui.

La familia lui. La grupul lui. La lumea lui.

Și începe să-i privească pe ceilalți ca pe niște străini. Uneori chiar ca pe niște dușmani.

Așa se atomizează o societate.

Nu într-o zi. Nu printr-o lege. Ci încet, om cu om.

Până când milioane de oameni care locuiesc în aceeași țară, nu mai sunt o țară.

Poate că spun lucrurile prea apăsat.

Poate că toate aceste crize vor trece. Economiile se vor așeza. Politica va învăța ceva din propriile greșeli. Poate că vom reuși să punem și tehnologiei niște limite.

Mi-aș dori să fie așa.

Dar mă uit din nou la imaginea din Franța.

Niște părinți fac zid în jurul copiilor lor.

Ca să-i apere.

Și mă întorc la imaginea ursului.

Cât timp se retrage, îl poți crede speriat. Poate chiar fricos.

Dar când te-ai apropiat prea mult de puii lui, descoperi că i-ai înțeles greșit tăcerea.

Poate că aceasta este și una dintre erorile vremurilor noastre.

Confundăm prea ușor răbdarea oamenilor cu acceptarea.

Și nu observăm că societatea în care trăim începe să semene tot mai mult cu un butoi cu pulbere.

Nu știu cine va aprinde chibritul.

Sper să nu-l aprindă nimeni.

Și totuși continuăm să ne jucăm cu focul în jurul lui.

Sursă: Adevărul

Facebook Comments
Distribuie:

Te-ar mai putea interesa si

Cele mai citite