Ion Rășinaru, între rigoarea haikuului și libertatea versului

Joi, 22 octombrie 2026, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița, am avut prilejul unei întâlniri cu Ion Rășinaru, decanul de vârstă al poeților din Banatul Montan. La 81 de ani, poetul din Anina continuă să scrie, să publice și să participe la viața literară a locului. Alături i-a fost Erwin Josef Țigla, amfitrionul întâlnirii și unul dintre oamenii care, prin perseverența cu care organizează asemenea manifestări, contribuie la păstrarea unei vieți culturale active în Reșița.

Pe masa din fața poetului se aflau mai multe dintre cărțile sale, iar pe ecranul din spate puteau fi văzute copertele volumelor publicate de-a lungul anilor.

Dintre cărțile prezentate, am ales să mă opresc asupra antologiei Întotdeauna drumeț, niciodată turist, apărută în 2023, la Editura Pim. Alegerea nu este întâmplătoare. Volumul reunește poeme din șase cărți publicate în perioade diferite, între 2006 și 2022, și oferă astfel posibilitatea unei priviri de ansamblu asupra parcursului literar al autorului. Putem urmări temele care îl preocupă, dar și felul în care s-a schimbat, de la un volum la altul, relația sa cu poezia.

Ion Rășinaru s-a născut la 2 ianuarie 1945, la Moldova Nouă, și locuiește la Anina. Debutul său editorial s-a produs relativ târziu, în 2006, la 61 de ani, cu două volume de versuri: Cioburi de silabe și Suntem. Au urmat alte cărți, iar antologia ne îngăduie să descoperim un autor care, odată intrat în lumea editorială, nu s-a mai despărțit de ea.

Titlul antologiei mi se pare inspirat. Întotdeauna drumeț, niciodată turist sugerează o diferență între a trece prin locuri și a le străbate cu adevărat. Turistul își alege destinațiile, drumețul se lasă uneori condus și de ceea ce descoperă pe drum. În cazul lui Ion Rășinaru, această călătorie se desfășoară mai ales prin cuvinte.

Antologia este precedată de un studiu semnat de Ada D. Cruceanu, care urmărește evoluția creației sale și observă, în primele volume, ecouri ale poeziei clasice, cu influențe recognoscibile în construcția versului și în alegerea imaginilor. Autoarea amintește și aprecierea criticului Ionel Bota despre „revelația propriului imaginar”, referitoare la desprinderea treptată a poetului de formulele inițiale și descoperirea unor modalități personale de exprimare.

La întâlnirea din 22 octombrie, Ada D. Cruceanu a remarcat versatilitatea poetică a lui Ion Rășinaru, capacitatea sa de a trece cu naturalețe de la o formulă lirică la alta, de la versul clasic, cu ritm și rimă, la libertatea versului modern și la expresia concentrată a haikuului.

Merită amintită și preocuparea lui Ion Rășinaru pentru formele poetice de inspirație japoneză, îndeosebi pentru haiku, gen în care regretata poetă Olga Neagu, ea însăși o cultivatoare a acestei forme lirice, îl considera cel mai reprezentativ autor din Banatul Montan. Aprecierea fusese făcută cu ani în urmă, în cadrul Cenaclului „Semenicul”, și venea din partea unei poete familiarizate cu exigențele acestei forme de expresie.

Am căutat câteva exemple care să justifice această apreciere. Iată unul dintre ele:

„dangăt de clopot –
pe laviță ziarul
răsfoit de vânt”

Imaginea este aproape cinematografică. Un clopot, o laviță, un ziar și vântul. Nu ni se spune unde suntem, nici cine a lăsat ziarul acolo. Dar din întâlnirea acestor detalii se naște o atmosferă. Vântul devine cititorul unui ziar abandonat, iar dangătul clopotului adaugă scenei o dimensiune sonoră. Poemul sugerează mai mult decât descrie.

Într-un alt haiku, poetul aduce un strop de umor:

„pană de curent –
poemul se scrie sub
luna privată”

Aici, realitatea prozaică a unei pene de curent întâlnește o imagine neașteptată. Expresia „luna privată” introduce o ambiguitate ironică, într-un text care vorbește, în fond, despre supraviețuirea poeziei în absența confortului modern. Jocul de cuvinte nu distruge imaginea, ci îi schimbă registrul.

Și încă unul:

„Conac părăsit –
doar cântecul de greier
străjer în culă”

În numai trei versuri, poetul sugerează o lume dispărută. Clădirea a fost părăsită de oameni, dar nu și de viață. Greierul devine ultimul ei străjer. Este o imagine în care tăcerea, singurătatea și trecerea timpului sunt sugerate fără să fie numite.

Cele trei poeme respectă structura silabică 5–7–5, frecvent asociată haikuului tradițional. Dar ceea ce le face interesante este mai ales capacitatea de a concentra o imagine și de a lăsa cititorului libertatea de a-i descoperi înțelesurile. Haikuul nu înseamnă doar numărarea silabelor. Înseamnă și măsura în care poetul știe să se oprească înainte de a explica totul.

Aceste exemple ne ajută să înțelegem observația Adei D. Cruceanu despre diversitatea formulelor poetice practicate de Ion Rășinaru. El poate trece de la un asemenea exercițiu de concentrare la poeme ample, construite prin acumularea imaginilor și prin asocieri metaforice uneori îndrăznețe.

În Amurg, poem din prima etapă a creației sale, citim:

„Amintiri de primăveri,
Curg în liniște deplină
Dinspre astăzi înspre ieri
Ne-ntinate, fără vină.”

Avem aici un catren cu ritm și rimă, construit în jurul nostalgiei și al întoarcerii spre trecut. Nimic neobișnuit în alegerea temei, dar este interesantă această preocupare timpurie pentru timp și memorie, care va reveni, sub alte forme, și în cărțile următoare.

Mai târziu, versurile își pierd regularitatea, iar imaginile devin uneori neașteptate. În poemul Transformare, întâlnim o asociere care reține atenția:

„Pe cerul meu s-a stins o stea,
strigătul ei schimbă fusul orar”

Moartea simbolică a stelei nu mai este doar un prilej de tristețe. Ea modifică însăși măsura timpului. Imaginea exprimă sentimentul că o pierdere poate schimba întreaga noastră raportare la lume.

O altă preocupare constantă este poezia însăși. Ion Rășinaru scrie frecvent despre cuvinte, versuri, inspirație și despre dificultatea de a exprima ceea ce simte. În Argument, găsim o afirmație care merită reținută:

„poezia este victima
neputinței mele
de a trăi frumos.”

Sunt numai trei versuri, dar ele răstoarnă imaginea convențională a poeziei ca simplă înfrumusețare a existenței. Scrisul apare aici ca expresie a unei neîmpliniri, ca încercare de a recupera prin cuvinte ceva ce viața nu a oferit sau nu a îngăduit. Mi se pare una dintre formulările mai puternice ale acestei relații dintre poet și propria creație.

În Taina dintre cuvinte, preocuparea pentru actul creației capătă o expresie mai jucăușă. Poetul întreabă „cine-i autorul?”, iar răspunsul vine printr-un gest: arătătorul este dus în dreptul inimii. O imagine simplă, poate chiar previzibilă, dar care spune ceva despre felul în care Ion Rășinaru înțelege poezia. Pentru el, aceasta pornește în primul rând dintr-o experiență afectivă, nu dintr-un exercițiu de virtuozitate literară.

Un loc aparte îl ocupă natura. Pădurea, râul, lumina, păsările și anotimpurile apar necontenit în versurile sale. Poetul le privește cu familiaritate, dar încearcă adesea să descopere în ele lucruri care scapă observației obișnuite.

În Privită prin gaura cheii, scrie:

„Arborii cresc cu josul în sus
în lacul de cleștar.”

Imaginea pornește de la un fenomen cât se poate de obișnuit, reflectarea copacilor în apă, dar perspectiva răsturnată îi dă un farmec aparte.

În S-a copt toamna, anotimpul devine prilejul unei reflecții asupra vieții și morții:

„Privește cât de trist,
de ezitant planează
frunza înspre moarte
și cât de viu se aprinde
oglinda primăverii.”

Contrastul dintre frunza care moare și primăvara care se aprinde introduce una dintre temele constante ale poetului: timpul care trece, dar și viața care își continuă ciclurile, indiferent de destinul fiecăruia dintre noi.

Privite împreună, asemenea poeme ne arată un autor atras deopotrivă de sugestia discretă și de metafora elaborată, de observația directă și de jocul imaginației. Tocmai această varietate explică, în bună măsură, observația făcută de Ada D. Cruceanu în cadrul întâlnirii.

Firește, nu toate poeziile antologiei au aceeași intensitate. Există imagini prea încărcate, asocieri de cuvinte care par să urmărească mai degrabă surpriza decât limpezimea expresiei. Alteori, autorul revine la metafore deja cunoscute. Dar în multe dintre poeme se simte plăcerea descoperirii, dorința de a încerca o altă formulare, de a privi lucrurile dintr-un unghi diferit.

De altfel, creația lui Ion Rășinaru a fost însoțită, de-a lungul anilor, de observațiile unor cunoscuți scriitori și critici din spațiul cultural bănățean.

Gheorghe Jurma și Doru Ilana au prezentat primele sale volume, Cioburi de silabe și Suntem. Ulterior, asupra poeziei sale s-au aplecat, între alții, Ionel Bota, Nina Ceranu, Daniel Mariș și Costel Stancu, ale căror aprecieri contribuie la conturarea imaginii literare a autorului.

Nina Ceranu vorbește despre caracterul delicat și „ușor deceptiv” al poeziei lui Ion Rășinaru, remarcând capacitatea acesteia de a-l îndemna pe cititor la meditație. Daniel Mariș observă, la rândul său, sensibilitatea cu care poetul se apropie de trecerea timpului și de neliniștile existenței.

Aceste aprecieri merită amintite nu pentru a alcătui o colecție de elogii, ci pentru că ele confirmă existența unui dialog literar în jurul cărților lui Ion Rășinaru. Fiecare autor a găsit în versurile sale ceva care i-a atras atenția, iar aceste lecturi completează, fără să o înlocuiască, judecata cititorului.

Revenind la întâlnirea de la Reșița, cred că merită remarcat și rolul celor care fac posibile asemenea evenimente. Erwin Josef Țigla reușește de mulți ani să aducă în fața publicului scriitori, artiști și oameni de cultură, oferindu-le prilejul de a vorbi despre munca lor. Nu sunt întotdeauna evenimente cu public numeros sau cu ecouri spectaculoase, dar ele au o importanță reală pentru comunitate. Fără asemenea întâlniri, multe cărți ar rămâne cunoscute doar unui cerc restrâns de cititori.

Ion Rășinaru a început să publice la 61 de ani. Douăzeci de ani mai târziu, la 81, îl regăsim în fața cititorilor, cu volumele sale pe masă și cu aceeași preocupare pentru poezie.

Mă întorc, în încheiere, la titlul antologiei. Întotdeauna drumeț, niciodată turist.

După ce am parcurs o parte dintre poemele sale, cred că înțeleg mai bine această alegere. Ion Rășinaru nu pare interesat să ne arate cât de departe a ajuns, ci mai degrabă să ne spună ce a întâlnit pe drum, ce l-a bucurat, ce l-a tulburat și ce nu a reușit încă să înțeleagă.

Iar cărțile sale sunt mărturia acestei călătorii.

La mulți ani, Ion Rășinaru, și drum bun mai departe!