Doi miei, o singură speranță

Se povestește că, odinioară, un înțelept al lumii vechi, Avicenna, a vrut să arate ce putere are frica asupra vieții. A pus într-o cușcă un miel și, într-o alta, alăturată, un lup. Lupul nu se putea apropia, nu-l putea atinge, nu-i putea face nici cel mai mic rău. Și totuși, în scurt timp mielul a murit. Nu sfâșiat de colți, ci ros pe dinăuntru de spaima tăcută a prezenței lupului.

Au fost de-ajuns privirea, mirosul, umbra lui amenințătoare, pentru ca frica să-și înfigă ghearele în inima fragilă a mielului. Pentru că frica, asemenea unei răceli stârnite de o simplă adiere, nu are nevoie de furtuni ca să se instaleze. Uneori se naște dintr‑o umbră pe perete, dintr-o îndoială nerostită sau o bănuială care prinde rădăcini. Alteori e o absență care apasă mai greu decât orice prezență, o veste care întârzie până când devine tăcere. Iar în liniștea aceea grea, trupul începe să cedeze: celulele se închid una câte una, ca florile atinse de primul ger, iar sufletul rămâne fără cârmă, plutind în derivă. Știința ne spune că, sub povara fricii, organismul încetează să mai producă acea chimie tainică ce susține viața. Inima începe să bată haotic, ca o toacă nevăzută, nu pentru a trăi, ci pentru a strivi bucuria – ca o furtună ce smulge florile și lasă pământul ud, gol și pustiu.

Dar iată că vine primăvara, nu doar în calendare, ci și în suflete. Paștele se apropie cu pas domol, aducând cu sine sensuri care nu încapeau în cuvinte. Mielul, cel ce părea sortit agoniei fricii, devine acum simbol al blândeții care învinge, al iubirii care se oferă fără teamă, al sacrificiului care deschide drumuri în întuneric. Mielul pascal nu moare din cauza fricii, ci trăiește în noi prin speranță. Ne învață că nu moartea e sfârșitul, ci absența credinței. Că nu colții lupului sunt pericolul cel mare, ci abandonul interior.

Așadar, în loc să ne purtăm fricile ca pe un rucsac greu, să le punem jos, să respirăm și să privim în noi. Să fim mai puțin mielul lui Avicenna și mai mult Mielul Învierii. Să nu ne temem de umbre, câtă vreme ne amintim că lumina vine mereu după cea mai grea noapte.

Sărbători luminate vouă, oameni buni, cu inimile eliberate de teamă și cu sufletele deschise ca o fereastră spre răsărit! Iar dacă totul pare cufundat în întuneric, nu uitați: Lumina Învierii nu vine când e deja lumină, ci tocmai atunci când e mai multă nevoie de ea.