Arhitectul bunăstării sociale – planuri clasice, demolări moderne și cazul României

Bunăstarea socială nu se naște spontan, ca un efect colateral al prosperității. Ea este o construcție: cere proiectare, finanțare, întreținere și, mai ales, o concepție despre om și despre societate. De aceea metafora „arhitectului bunăstării sociale” este utilă: bunăstarea seamănă cu o clădire publică. Dacă fundația este greșită, se crapă. Dacă materialele sunt ieftine, se degradează. Dacă întreținerea lipsește, devine ruină. Iar dacă, în timp, intervin „specialiști” interesați mai mult de demolare decât de renovare, clădirea rămâne în picioare doar ca decor.

În secolul XX, arhitectul principal al bunăstării sociale a fost statul, împins la construcție de două tipuri de presiuni: pe de o parte, frica de instabilitate (conflict social, sărăcie în masă, radicalizări), pe de altă parte, ideea morală – tot mai acceptată – că o societate civilizată nu-și abandonează membrii atunci când boala, bătrânețea, șomajul sau accidentele îi scot din competiție. În jurul acestei idei s-au cristalizat modele distincte de arhitectură socială, dintre care două au devenit repere: Bismarck și Beveridge.

Modelul bismarckian (continental) pornește de la lumea muncii: protecția socială este construită în jurul asigurărilor contributive, legate de contractul de muncă și de contribuții. Este o arhitectură care funcționează bine acolo unde ocuparea este stabilă, unde munca formală este norma, iar economia are o bază industrială coerentă. Solidaritatea există, dar se manifestă prin reguli: contribuții, drepturi corelate, instituții de asigurări, parteneriat social. E un model care vede bunăstarea ca pe un „drept câștigat” prin participare.

Modelul beveridgean (mai ales anglo-saxon) pleacă de la cetățenie: bunăstarea este un minim de protecție universal, garantat tuturor, finanțat preponderent din impozite generale, cu accent pe servicii publice esențiale și pe combaterea sărăciei. Este o arhitectură mai puțin legată de statutul profesional, mai mult de ideea că nimeni nu trebuie să cadă sub un prag de demnitate. Nu presupune neapărat egalitate, dar presupune o plasă socială clară.

Dincolo de aceste două repere, modelul nordic a radicalizat universalismul, legându-l de servicii publice robuste și de o redistribuire mai puternică, iar alte societăți au combinat elemente, rezultând sisteme hibride. Important este că, vreme de decenii, bunăstarea socială a fost văzută ca o investiție în coeziune, în capacitatea societății de a funcționa fără războaie interne între „învingători” și „învinși”.

Apoi, în ultimele decenii, peisajul s-a schimbat. Nu fiindcă bunăstarea ar fi devenit inutilă, ci fiindcă a apărut o întreagă trusă de instrumente care, pas cu pas, o anihilează sau o transformă într-o formă fără fond. Regresul nu se produce, de regulă, printr-o declarație frontală de tipul „renunțăm la statul bunăstării”, ci prin mecanisme mai discrete, adesea prezentate drept reforme raționale.

Un prim instrument este fiscalizarea regresivă: mutarea poverii de pe capital spre muncă, dinspre impozite progresive spre taxe indirecte, dinspre redistribuire spre „neutralitate”. Astfel, finanțarea bunăstării se subțiază fără ca statul să pară că „taie”. Un al doilea instrument este privatizarea graduală a serviciilor esențiale: sănătate, educație, îngrijire. Oficial, se invocă eficiența; în practică, se creează un sistem în două viteze: servicii bune pentru cei care pot plăti și servicii minimale pentru ceilalți.

Un al treilea instrument este precarizarea muncii: contracte instabile, externalizări, platformizare, „flexibilitate” care reduce puterea de negociere a lucrătorului. În modelul bismarckian, precarizarea lovește direct fundația: când munca formală se fragmentează, baza contributivă se erodează. În modelul beveridgean, precarizarea produce presiune pe asistență și, implicit, pe discursul stigmatizant despre „dependență”.

Un al patrulea instrument este individualizarea riscului: boala, șomajul, bătrânețea devin „responsabilitatea ta”, iar statul se retrage din rolul de garant. Cu fiecare pas, bunăstarea devine o problemă de morală privată, nu de construcție publică. Urmează, aproape inevitabil, un al cincilea instrument: stigmatizarea beneficiarilor – transformarea vulnerabilității într-o vină. Când beneficiarul este prezentat drept suspect, sistemul devine ușor de subfinanțat, iar empatia publică se evaporă.

Mai există și instrumente mai tehnice, dar la fel de eficiente: subfinanțarea cronică (care face serviciile publice să pară „ineficiente”), complexitatea birocratică (care reduce accesul real), indexările insuficiente ale prestațiilor (care erodează bunăstarea prin inflație), sau transferul de responsabilități către niveluri administrative fără resurse (decentralizare fără bani). Bunăstarea nu este anulată printr-un act, ci „omorâtă” prin întreținere absentă.

În România, aceste mecanisme au prins rădăcină într-un context și mai vulnerabil, pentru că tranziția de după 1989 a avut două particularități: prăbușirea rapidă a bazei industriale și slăbirea instituțiilor de protecție înainte de a construi alternative solide. Am plecat dintr-un sistem care promitea securitate, dar producea constrângere, și am intrat într-un sistem care a lăsat adesea libertatea fără o plasă suficientă de protecție. Nu e doar o „poveste românească”, dar în România efectele au fost amplificate de discontinuitatea instituțională.

România a rămas mult timp prinsă într-un hibrid: are elemente contributive (de tip bismarckian) – pensii, asigurări – dar cu o piață a muncii marcată de migrație, informalitate și salarii relativ mici; are și componente de tip universalist, însă adesea subfinanțate, ceea ce produce o realitate paradoxală: acces formal pentru toți, calitate reală diferită. Când baza contributivă se subțiază, iar serviciile universale sunt slăbite, rezultatul nu este un sistem „mai suplu”, ci o societate mai fragilă.

În plus, România a trăit pe propria piele unul dintre cele mai puternice instrumente de demolare: exodul forței de muncă. Migrația a funcționat ca supapă socială: a redus presiunea internă, dar a slăbit în timp finanțarea sistemelor și a creat comunități în care bunăstarea nu mai e proiect comun, ci negociere individuală: cine poate pleacă, cine nu poate rămâne. În acest peisaj, sindicatele – acolo unde ar fi trebuit să fie parteneri de construcție a echilibrului social – au fost adesea împinse la margine, iar dialogul social a devenit, prea frecvent, o formalitate.

De aceea, întrebarea esențială nu este doar „care model e mai bun?”. Întrebarea este: cine proiectează astăzi bunăstarea socială și cu ce intenție? Dacă arhitectul este statul, dar statul lucrează cu planuri pe termen scurt, bunăstarea devine campanie electorală, nu construcție. Dacă arhitectul este piața, bunăstarea devine produs, iar demnitatea se transformă în acces condiționat de bani. Dacă arhitectul este comunitatea, dar comunitatea e sărăcită de încredere și solidaritate, bunăstarea devine un ideal frumos, fără mecanisme de susținere.

În ultimă instanță, bunăstarea socială este o alegere de civilizație: o societate decide dacă acceptă ca riscurile vieții să fie suportate împreună sau împărțite brutal, fiecare pe cont propriu. Iar aici se vede cel mai clar sensul metaforei: arhitectura bunăstării nu este doar contabilitate, ci etică aplicată. Fără fundație morală, clădirea socială se transformă în ruine locuite.

România are nevoie, poate mai mult decât multe altele, de un arhitect care să refacă legăturile dintre muncă, demnitate și protecție – nu prin promisiuni, ci prin reguli stabile, servicii publice credibile și un parteneriat social real. Altfel, vom continua să trăim într-o clădire în care pereții încă stau în picioare, dar în care tot mai mulți simt curentul prin crăpături: nu doar cei vulnerabili, ci și cei care, până ieri, credeau că sunt „în siguranță”.