Bugetul sau premierul? Când jocul de putere devine joc cu stabilitatea țării

Negocierile pentru bugetul de stat sunt în întârziere. De săptămâni se discută cifrele, limitele și prioritățile. Spațiul fiscal este îngust, deficitul rămâne mare, iar România plătește deja dobânzi ridicate pentru fiecare semn de instabilitate.

La masa negocierii sunt partidele din coaliție. Fiecare cu propriile interese. Fiecare cu propriile priorități politice.

De cealaltă parte se află premierul Ilie Bolojan, care a impus în ultimele luni măsuri dure de echilibrare bugetară. Măsuri care au stârnit multă ostilitate publică. Oameni nemulțumiți, salarii înghețate, taxe crescute, tensiune socială reală. Bolojan și-a asumat aceste costuri politice spunând că, fără disciplină bugetară, România riscă să plătească mult mai scump în viitor.

Acum suntem într-un moment decisiv: construcția bugetului.

Modul în care va fi construit va arăta dacă sacrificiile cerute populației au avut un sens real sau dacă au fost doar prețul plătit pentru a pune în mâna politicienilor un buget mai consistent, destinat din nou împărțirii pe criterii politice.

PSD vine la masa negocierii cu propriile priorități și solicitări. Premierul încearcă să impună respectarea disciplinei bugetare pe care și-a asumat-o public.

Negocierea se tensionează. Se discută cifre. Se discută priorități. Se ajunge la compromisuri.

În mod normal, o astfel de dispută rămâne în interior, la masa negocierilor.

De data aceasta, conflictul este scos în spațiul public.

PSD anunță că vrea să declanșeze în partid o dezbatere: dacă Ilie Bolojan mai trebuie sau nu susținut ca premier.

Oficial, această consultare internă este motivată prin grija față de populație.

În realitate, mesajul este mult mai simplu, iar Bolojan îl înțelege fără traducere: dacă solicitările grupului PSD nu sunt rezolvate în construcția bugetului, sprijinul politic se anulează și premierul va fi schimbat. Acesta este mesajul real.

Pentru opinia publică, mesajul PSD este că partidul ține cont de nemulțumirea românilor și că este îngrijorat de faptul că oamenii nu mai suportă măsurile de austeritate.

Acum trebuie spus clar: nemulțumirea există și este justificată. Nimeni nu cred că poate contesta acest lucru.

Dar aici devine evidentă ruptura dintre motivația discursului și scopul real.

A invoca nemulțumirea populației pentru a corecta politici greșite este legitim.

Dar a invoca nemulțumirea populației pentru a crește presiunea politică, în timp ce urmărești rezolvarea unor interese de grup sau de partid în construcția bugetului, nu este nici corect, nici responsabil.

Lucrurile devin și mai grave atunci când acele interese nu rezolvă problemele oamenilor, ci perpetuează exact mecanismele care le-au creat.

România a cunoscut deja această practică. Bugete împărțite pe criterii politice. Proiecte finanțate pentru câștig electoral. Investiții fără impact economic real.

Rezultatul a fost același de fiecare dată: dezechilibre, risipă și probleme împinse în viitor, pe care trebuie să le rezolve alții.

De aceea, situația este periculoasă și poate anula toate eforturile făcute până acum de către populație.

În fapt, discursul PSD poate genera doua alternative, la fel de nefericite:

• Dacă premierul cedează, bugetul riscă să fie din nou modelat sub presiune politică, cu aceleași hibe ca până acum.
• Dacă nu cedează, instabilitatea politică va crește riscul financiar al României.

A cere populației sacrificii pentru reducerea deficitului și, în același timp, a folosi stabilitatea guvernării ca instrument de negociere a unor avantaje politice este o contradicție evidentă.

Dacă PSD consideră că direcția bugetară este greșită, are dreptul să o spună deschis și să își asume consecințele politice ale unei guvernări așa cum își dorește.

Dar a rămâne la guvernare, alături de alți parteneri, și a utiliza permanent amenințarea cu destabilizarea, pentru atingerea unor obiective proprii, este un joc periculos și iresponsabil.

Dar se pare că este foarte ușor să invoci nemulțumirea oamenilor, făcând poze de băiat bun, și să te bucuri de avantajele unei guvernări în care nu-ți asumi nici un risc.

În acest caz vorbim despre folosirea frustrării sociale ca instrument politic.

Într-o astfel de situație întrebarea corectă este: Dacă bugetul este din nou împărțit pe criterii politice, dacă resursele sunt direcționate pentru satisfacerea unor rețele de partid, dacă disciplina bugetară este abandonată sub presiune, cine va plăti corecțiile viitoare?

Răspunsul este inevitabil: tot cetățenii. Astfel, devin evidente contradicțiile fundamentale ale momentului.

• Se vorbește despre apărarea oamenilor, dar se folosește ca instrument tocmai instabilitatea care îi poate afecta și mai mult.
• Se invocă responsabilitatea socială, dar se introduce deliberat un risc politic într-un moment bugetar sensibil.

Convingerea mea este că România nu are nevoie de acest tip de joc.

După sacrificiile cerute populației în ultimii ani, bugetul ar trebui să fie locul în care aceste sacrificii capătă sens: un buget construit pe priorități reale, pe investiții, pe dezvoltare economică.

Altfel, riscăm să ne reîntoarcem la vechea logică a politicii românești: fiecare își ia partea, iar nota de plată este trimisă, ca de obicei, poporului.

Iar poporul reacționează: