„Ce să dai, dacă n-ai?” – o montare care se (ne) îndepărtează decisiv de autorul Dario Fo

Există montări care ridică întrebări esențiale despre limitele teatrului: cât poate urca și cât poate coborî un spectacol în funcție de alegerile celor care îl creează? Premiera reșițeană a spectacolului „Ce să dai, dacă n-ai?”, adaptare liberă după „Non si paga! Non si paga!” de Dario Fo, deschide un astfel de câmp de reflecție. Este un spectacol construit cu energie, dar care se (ne) îndepărtează decisiv de autor și de mesajul său.

Dario Fo – marele absent

Piesa lui Dario Fo este, în versiunea originală, o farsă socială puternic articulată, aflată la granița dintre comic și dramatic.

Este un text care pornește de la realități economice dure, explorează reacțiile extreme ale oamenilor obișnuiți și demască mecanismele care îi împing la limită.

Montarea de la Reșița – Teatrul de Vest Reșița, premiera din 29 noiembrie 2025, în regia lui Daniel Bucur, cu distribuția formată din Camelia Ghinea, Andrada Samoilă, Marius Tudor, Alexandru Moldovan și Dumitru Stegărescu – se îndepărtează radical de acest spirit, alegând o direcție scenică ce schimbă raportul dintre comic și dramatic și mută accentul de pe celebra farsă socială pe un registru diferit de interpretare.

Textul este fragmentat, modificat structural și reorientat tematic.

Mecanismele sistemice denunțate de Fo — scumpiri, precaritate, dezechilibre economice — sunt înlocuite cu un vinovat convenabil, introdus artificial în economia spectacolului: liderul de sindicat.

Montarea trădează o atitudine cinică, lipsită de elementarul respect pentru drepturile de autor și pentru fair-play-ul artistic, folosind textul lui Dario Fo ca vehicul pentru mesaje care contrazic nu doar convingerile autorului, ci însăși structura ideologică pe care acesta și-a construit întreaga operă.

Această schimbare intră în conflict cu logica piesei lui Fo, dar și cu poziționarea sa istorică în raport cu societatea și economia.

Autorul italian nu și-a îndreptat niciodată critica spre organizațiile muncitorești sau spre reprezentanții lor. Dimpotrivă, el a pus constant sub lupa satirică structurile de putere și a expus, cu o luciditate necruțătoare, efectele capitalismului asupra oamenilor simpli.

O regie cu accente colective

Montarea acestui spectacol la Teatrul de Vest Reșița lasă impresia unei regii colective, în care fiecare interpret și-a adus propria direcție, propriul accent.

În lipsa unei viziuni unificatoare, energiile individuale se suprapun, iar spectacolul capătă o structură discontinuă.

Această abordare afectează coerența dramaturgică.

Farsa socială are nevoie de precizie, de ritm controlat și de o logică internă clară.

Spectacolul de la Reșița funcționează mai degrabă ca o sumă de intervenții personale decât ca rezultat al unei construcții regizorale unitare.

Un ritm care consumă nuanțele

Spectacolul este construit pe un ritm accelerat, uneori frenetic.

Schimbările rapide, replicile scurtate și alergătura continuă nu lasă spațiu pentru tensiunea socială care definește textul lui Fo.

Farsa socială, care în original îmbină umorul cu luciditatea critică, este redusă la o comedie rapidă, cu efect imediat, dar fără profunzime.

Scenografia încărcată — canapea, masă rotundă, masă de bucătărie, televizor, rafturi, frigider, cuier și multe sacoșe cu cumpărături — accentuează senzația de aglomerare. Decorul nu creează metaforă, ci doar delimitează un spațiu domestic în care energia abundă, dar sensurile se pierd.

Fracturi de logică

Spectacolului îi lipsește coerența tematică.

Pe de o parte, sunt lansate acuzații la adresa unor reprezentanți ai oamenilor, sugerând că ei ar purta vina pentru neajunsuri.

Pe de altă parte, este prezentată închiderea unei fabrici relocată în zone cu forță de muncă ieftină — un fenomen economic global, complet exterior sferei de acțiune a personajelor incriminate.

Cele două direcții se anulează reciproc.

În lipsa unei logici interne solide, montarea pierde contactul cu intențiile piesei originale și produce un mesaj distorsionat.

Publicul – cucerit de „circul” de pe scenă

Publicul a fost cucerit de „circul” de pe scenă: un spectacol construit pe accente comice excesive, ritm rapid și reacții amplificate.

Efectul a fost precis cel dorit: râs, agitație, aplauze.

Dar această orientare spre comedie facilă s-a făcut în detrimentul textului.

Piesa lui Dario Fo nu este o comedie bulevardieră.

Este drama unei societăți împinse la reacții extreme de presiunea economică și de relațiile sociale dezechilibrate.

Montarea a preferat efectul imediat în locul sensului profund.

Reacțiile publicului au fost firești, dar au rămas la nivelul suprafeței — acolo unde spectacolul a ales să se oprească.

Despre actori și un posibil câștig

Chiar și în acest context, debutul lui Dumitru Stegărescu pe scena teatrului reșițean este promițător. A interpretat trei personaje distincte și a trecut cu naturalețe de la un registru la altul, lăsând impresia unui actor care poate deveni un câștig pentru teatrul reșițean atunci când va avea roluri construite pe o dramaturgie solidă.

Camelia Ghinea, Andrada Samoilă, Marius Tudor și Alexandru Moldovan sunt actori valoroși, însă montarea nu le-a oferit — se pare că nici nu au dorit — șansa de a explora în profunzime rolurile.

Au ales, poate chiar au impus, direcția facilă a unui comic imediat, care a funcționat în sală, dar a sacrificat spiritul piesei lui Dario Fo.

Ritmul impus și direcția simplificată au anulat nuanțele, iar personajele lor au fost reduse la reacții rapide, nu la construcții actoricești complexe.

Concluzie

„Ce să dai, dacă n-ai?” putea fi un spectacol puternic, cu un mesaj actual și cu o dramaturgie de mare calibru.

În schimb, montarea oferă o comedie grăbită, construită pe un text modificat substanțial,  lipsit de esența piesei lui Dario Fo.

Publicul a aplaudat.

Dar aplauzele nu pot înlocui respectul față de text, coerența dramaturgică și fidelitatea față de spiritul autorului.

Rezultatul este un spectacol alert, dar fără profunzime; o comedie de efect, dar ruptă de critica socială pe care Dario Fo a ridicat-o la rang de artă.

Iar teatrul merită mai mult decât atât.