Cine mai apără pacea?

Atacul asupra Venezuelei, în urma căreia președintele venezuelean a fost capturat și extras din tară de forțe armate americane, este la fel de condamnabil ca atacul Rusiei asupra Ucrainei, nu pentru că situațiile ar fi identice, ci pentru că principiul încălcat este același: folosirea forței militare ca instrument de impunere a unor decizii politice.

Problema reală nu este cine are dreptate într-un caz sau altul, ci cine mai apără regula jocului internațional.

Atunci când Statele Unite ale Americii își justifică intervențiile prin necesitate strategică, iar Rusia își justifică agresiunile prin securitate istorică sau protejarea propriilor interese, mesajul transmis lumii este devastator de simplu: dreptul internațional funcționează doar atunci când nu încurcă marile puteri.

Pentru popoare, aceasta este cea mai periculoasă formă de nesiguranță.

Nu tancurile sunt problema principală, ci precedentul. Faptul că statele care, timp de decenii, au pretins – și uneori chiar au exercitat – rolul de garanți ai păcii globale ajung să legitimeze intervenția unilaterală ca soluție. În acel moment, rolul de apărător al păcii rămâne neasumat, iar fiecare regiune devine vulnerabilă, fiecare stat – potențial expus.

Astăzi este Venezuela.
Ieri a fost Ucraina.
De decenii, este Palestina — un conflict prelungit, tratat diferit de la o etapă la alta, în care dreptul internațional este invocat sau trecut sub tăcere în funcție de interese.

Mâine poate fi oricare alt stat sau teritoriu care devine incomod, instabil sau prea slab pentru a conta. Nicio țară nu mai poate spune, cu adevărat, că este în siguranță doar pentru că aparține unei alianțe sau se află sub o umbrelă strategică.

Diferențele dintre Statele Unite ale Americii și Rusia, dintre Vest și Est, dintre democrații și regimuri autoritare rămân reale și importante. Ele nu trebuie negate și nici relativizate. Dar, în momentele decisive, atunci când se apasă pe butoane și se redesenează hărți, logica interesului economic dur pare să anuleze orice superioritate morală revendicată.

Aceasta este, probabil, cea mai incomodă constatare a prezentului.

Trăim într-o lume care și-a împărțit preferințele în tabere rigide. Fiecare și-a ales „ai săi”, iar restul sunt priviți cu suspiciune sau ostilitate. Nu mai există spațiu pentru nuanță. Refuzul de a aplauda necondiționat o parte este interpretat automat ca trădare sau complicitate cu cealaltă.

În acest climat, a spune că politica globală este tot mai des subordonată intereselor unor grupuri economice restrânse, indiferent de steag sau ideologie, devine periculos. O astfel de poziție riscă să fie atacată simultan din toate direcțiile. Tocmai de aceea este necesară.

Pentru că, atunci când lumea se împarte exclusiv în „buni” și „răi”, iar regulile devin opționale pentru cei puternici, nesiguranța devine universală. Popoarele nu mai sunt subiecte ale istoriei, ci simple mase de justificare, chemate să suporte consecințele unor decizii luate departe de ele.

A refuza această polarizare nu înseamnă neutralitate morală.
Înseamnă a refuza să accepți că interesele economice ale câtorva pot fi prezentate drept destinul inevitabil al tuturor.

Poate că aceasta este poziția cea mai expusă.
Dar este, totodată, singura care mai apără ideea de limită în exercitarea puterii. Iar fără astfel de limite, pacea nu mai este un scop, ci doar o pauză între conflicte.

Pentru Uniunea Europeană, această realitate ar trebui să fie un semnal de alarmă. O Europă care vorbește despre valori, dar ezită să le apere consecvent, riscă să devină irelevantă exact în momentul în care lumea are cea mai mare nevoie de reguli.

Pentru România, tentația confortabilă de a privi aceste conflicte ca fiind „departe” este o iluzie periculoasă. Într-o lume în care precedentul înlocuiește regula, geografia nu mai oferă protecție, iar alianțele nu mai sunt garanții absolute.

Singura formă reală de siguranță rămâne atașamentul ferm față de reguli, limite și responsabilitate. Fără ele, nici Europa, nici România nu vor fi spectatori ai istoriei, ci părți expuse într-o lume care a uitat cine — și de ce — ar trebui să apere pacea.