Cultura nu cere privilegii. Cere doar respect!

Domnule ministru Demeter András István,

Domnilor guvernanți,

Ceea ce ați numit „recomandare” privind trimiterea angajaților din cultură în concediu fără plată nu este o simplă măsură administrativă. Este o lovitură dată oamenilor, familiilor lor și demnității profesionale a unui întreg domeniu care, de ani de zile, ține vie identitatea acestei țări, în ciuda indiferenței politice.

Cei care lucrează în teatre, muzee, biblioteci, centre culturale sau instituții de patrimoniu nu sunt cheltuieli într-un buget. Sunt oameni care duc mai departe sensul unei națiuni. Să le spui acum că trebuie să plece în concediu fără plată înseamnă să le spui că pot fi înlocuiți oricând, că munca lor nu contează. Înseamnă să le spui copiilor lor că pasiunea și educația nu țin de foame.

Cum să numim o țară care își trimite acasă, fără plată, oamenii care o învață să gândească și să simtă?
Cum să le explicăm elevilor, spectatorilor, vizitatorilor, că nu mai pot merge la teatru sau la muzeu pentru că statul a decis că „nu sunt bani pentru cultură”?
Nu vorbim despre economii, ci despre o formă de renunțare la sens.

În loc de sprijin, li se oferă celor din cultură un semn clar că sunt ultimii pe listă.
În loc de recunoaștere, primesc un sfat rece: „mergeți acasă”.
Dar cultura nu e o povară. Este aerul pe care o națiune îl respiră ca să rămână vie.

Și atunci apar întrebările firești:
Este aceasta politica UDMR?
Dacă da — este o politică născută la Budapesta sau la București?
Iar dacă vine din laboratoarele Budapestei, ce face Guvernul României? Stă și privește cum se stinge, încet, spiritul unui popor?
Cum se pierd cariere, familii, vocații și vieți întregi trăite cu credința că a fi parte din cultură înseamnă a sluji binele comun?

Pentru că, de fapt, asta se întâmplă: nu doar o reducere de buget, ci o diminuare a sufletului colectiv.
O țară care își lasă oamenii din cultură să cadă în tăcere seamănă cu un salon întunecat, unde pacientul respiră încă, dar nu pentru că e salvat, ci pentru că nimeni nu mai are curajul să stingă aparatele.
Trăiește din reflex, fără speranță.

Și atunci, o altă întrebare devine inevitabilă:
De ce Curtea Constituțională sau Avocatul Poporului nu se sesizează în fața unui asemenea abuz?
Nu e vorba doar despre un drept profesional, ci despre dreptul la muncă și la viață.
Sau, ca să ai aceste drepturi în România, trebuie mai întâi să fii „justițiar”?
Chiar trebuie să acceptăm că dreptatea și justiția aparțin doar celor aflați la putere, într-un fel sau altul?

Cultura nu cere privilegii. Cere doar respect.
Și respectul pentru cultură e, de fapt, respectul pentru oameni.
Fără el, România riscă să rămână un trup fără suflet — viu doar pe hârtie.

Sursă foto: FB Demeter Andras