De ce suveranismul nu este o alegere posibilă în lumea de azi

Zilele trecute, într-o discuție despre disfuncționalitățile economice și sociale produse de diverse moduri de organizare a lumii, fiica mea m-a întrebat:
„Tu chiar crezi că suveranismul este soluția?”

M-am oprit puțin. Nu pentru că aveam nevoie de prea mult timp de gândire, ci pentru că mi-am dat seama că, undeva pe drum, am lăsat impresia că aș crede asta.

Adevărul este că discursul suveranist poate fi extrem de atrăgător. Spune exact ce vor să audă oamenii obosiți de promisiuni încălcate, de dependențe economice, de decizii luate departe de ei. Funcționează ca un unguent pentru suflete rănite, pentru așteptări înșelate. Dar între discursul de tip amăgire și discursul de tip soluție este o diferență foarte mare.

Am înțeles de mult un lucru simplu: suveranismul invocat nu valorează nimic dacă nu poate fi transformat în realitate. Iar realitatea este că trăim într-o lume dominată de raporturi de forță – economice, tehnologice, militare, financiare. Într-o asemenea lume, suveranitatea deplină nu este o opțiune deschisă tuturor, ci un privilegiu al celor foarte puternici.

Noi nu am fost niciodată printre ei.
Niciodată.

Istoria nu ne-a oferit acest lux. Am fost aproape mereu într-o zonă de intersecție a intereselor altora, nu în poziția de a le dicta. Au existat, poate, momente mai favorabile decât cele de azi, în care o atitudine mai fermă ar fi fost posibilă. Nu le-am fructificat. Nu din lipsă de voință, ci din lipsă de putere.

De aceea, pentru mine, a fi suveran nu este o miză în sine. Este o noțiune seducătoare, dar adesea abstractă. Important nu este să ne declarăm independenți în discursuri, ci să avem capacitatea reală de a ne proteja interesele. Iar această capacitate, în lumea de azi, nu se construiește prin izolare, ci prin asociere inteligentă, prin alianțe, prin echilibrarea puterilor mari, nu prin provocarea lor solitară.

Poate că ar fi suficient să ne amintim un lucru simplu: de cele mai multe ori, de-a lungul istoriei noastre, am vorbit despre suveranitate exact atunci când nu o aveam. Sub imperii, sub „protecții” declarate sau în sfere de influență impuse, autonomia a fost mai curând tolerată decât exercitată, iar deciziile esențiale s-au luat aproape întotdeauna în altă parte. Invocarea suveranității a funcționat adesea ca o compensație simbolică pentru o lipsă reală de putere. Nu e o acuzație, ci o constatare.

Diferența majoră față de trecut este că, astăzi, chiar dacă nu suntem o putere suverană în sens absolut, avem o capacitate de alegere mai mare decât oricând.

O capacitate care, într-un context social fracturat, poate fi valorificată cu mult efort și risipită cu o ușurință îngrijorătoare.

În ce mă privește, așa cum deja am precizat, cred că adevărata miză nu este să ne imaginăm o suveranitate pură, care nu a existat niciodată în formele la care visăm astăzi, ci să nu risipim spațiul de decizie pe care îl avem. Istoria ne-a arătat ce se întâmplă atunci când confundăm cuvintele cu puterea. Prezentul ne cere ceva mai greu, dar mai onest: să înțelegem că influența, oricât de limitată, este mai valoroasă decât iluzia unei independențe totale.

Așa că i-am răspuns fiicei mele:

Nu, nu cred că suveranismul este soluția. Nu pentru că ideea ar fi lipsită de sens, ci pentru că, în lumea de azi, nu este posibilă pentru cei care nu au puterea să o susțină.

Iar maturitatea unei societăți se dovedește prin capacitatea de a face diferența între ce i-ar plăcea să fie și ce poate fi cu adevărat.