Despre neîncrederea românilor

Nu e ușor să vorbesc despre neîncrederea românilor. Dar trebuie s-o fac. Pentru că eu sunt unul dintre ei. Și nu vreau să mă prefac că nu înțeleg. Sunt român și știu cum arată rana asta care nu se mai închide. Nu am venit să dau lecții, nici să disec poporul meu ca pe un obiect de studiu. Scriu dinăuntru. Din durere, din amintiri, din furie, din resemnare și, poate, dintr-o ultimă fărâmă de speranță.

Poate că dacă ne întoarcem doar 35 de ani în urmă, în 1989 – anul marilor speranțe –, vom înțelege mai bine cum am ajuns aici. Atunci, românii au trăit un moment de eliberare. Sau cel puțin așa au crezut. După căderea „tiranului” Ceaușescu, au ieșit în stradă și și-au pus toată încrederea în ceea ce avea să urmeze. Păreau mieii care zburdă prin livadă, fără să știe că privirea blândă ce împrejmuia liniștea era tot a măcelarului. Doar că acum purta alt nume.

Și mulți dintre noi, o majoritate copleșitoare, s-au încrezut în Iliescu. Dar ceea ce a urmat a fost o trădare care, pentru unii dintre noi, n-a mai putut fi niciodată iertată. Marii specialiști ai uzinelor și fabricilor – oamenii care ținuseră țara în picioare – au fost trimiși acasă. Fabrică după fabrică, uzină după uzină, toate s-au închis. Sudate. Lăsate în paragină. Tăcerea lor a început să sune ca un bocet. Iar noi, în loc să reconstruim, am început să ne pierdem.

Țara se golea. Nu de pământ, nu de clădiri. Ci de sens. Și nu înțelegeam cum de ceea ce ni se promisese ca fiind salvare se transformă, zi de zi, în ruină. În 1990, Petre Roman a ordonat oprirea tuturor șantierelor aflate în lucru. Le-a considerat greșeli. Moșteniri toxice. Epave ale unei epoci de care trebuia să ne lepădăm. Spunea că vom construi altceva: servicii, turism, mică proprietate, afaceri, agricultură modernă. Că România va renaște. Dar România începea să moară.

Au fost ani în care brenerele au tăiat fierul și speranțele, în care buldozerele au dărâmat nu doar clădiri, ci și încrederea în orice plan colectiv. Oamenii au devenit treptat azilanți ai Europei. Nu cu statut juridic, ci cu stigmatul rușinii. Cei mai buni au plecat. Cei rămași se uitau la fabricile goale ca la niște catedrale abandonate.

Opoziția striga: „Iliescu e vinovat! El și Roman!” Și i-am crezut. Ne-am așezat în spatele intelectualilor, al celor ce pătimiseră în închisorile comuniste. Păreau curați. Păreau drepți. Păreau onești. Și poate că erau. Dar atât de naivi! Au venit la putere cu cei 15.000 de specialiști mult trâmbițați și cu o majoritate parlamentară care le-ar fi permis să reconstruiască România din temelii. Dar s-au pierdut. În dispute sterile. În obsesii juridice. În restitutio in integrum și în teorii de manual.

Apoi au început marile privatizări. Ce nu fusese distrus de Roman a fost vândut la preț de nimic. Pe un euro. Cu speranța că noii proprietari vor investi, vor crea locuri de muncă, vor aduce taxe și impozite la buget. Am înghițit și această gălușcă. Dar am avut cu toții uimirea amară să vedem cum, după ce le-au luat pe un euro, au cerut și scutiri de taxe. Apoi le-au închis. Le-au tăiat. Le-au vândut la fier vechi. Nu în România. Ci în afară. În vreme ce metalurgia noastră murea de foame, lipsită de fierul vechi care era resursa ei vitală.

Îmi amintesc. Eram într-o anticameră a primului-ministru Victor Ciorbea. Un secretar de stat, cu voce joasă și ochi plecați, căruia îi reproșam exportul de fier vechi, materie strategică pentru economia românească, mi-a spus:

— Da, măi Apostole, ai dreptate. Dar hai să-ți spun cinstit: în domeniul ăsta, afacerile au ajuns la un nivel atât de mare, încât cine încearcă să le strice socotelile riscă să-l calce mașina pe stradă! Așa că aveți și voi grijă!

Am ieșit din acel birou cu un gust amar. Nu doar de frică, ci de neputință. De atunci încoace, nu s-a schimbat mare lucru. Doar speranțele au devenit tot mai rare, tot mai tăcute.

Au închis mineritul. I-au momit pe mineri cu salarii compensatorii egale cu un televizor color și o Dacie second-hand. Umilință. Cei care au sperat din nou, care au pus umărul la schimbare, au fost din nou trădați. Și s-au adăugat rândurilor celor care au devenit inutili în economia și societatea românească. Au plecat… în valuri.

S-a dus și Convenția Democratică, lăsând în urmă o altă dezamăgire cruntă și amintirea luptelor duse cu disperare, în mijlocul străzilor, de oameni care-și apărau locurile de muncă – singurele care mai dădeau sens rămânerii lor în România.

A urmat perioada de grație a marelui reformator Adrian Năstase, sub tutela nou-revenitului Iliescu – tătucul uns cu toate alifiile. Am crezut, din nou, că au învățat. Că vor repara. Dar a urmat altă groaznică dezamăgire. Societatea s-a fărâmițat în grupuri și grupulețe. Vocile s-au stins. Privatizările s-au făcut în cel mai murdar mod posibil. Muncitorii au fost împinși într-o sărăcie cruntă. Iar Iliescu s-a dovedit același comunist unsuros. Nu doar că nu făcea soarele să răsară, cum credeau idolatrii lui, dar aducea cu el întunericul pe care îl crezuserăm înfrânt.

A apărut apoi o nouă stea: Băsescu. Agresiv, „de-al nostru”, părea pregătit să se ia de gât cu sistemul. Dar și-a creat propriul sistem, cu oameni formați pe același calapod. A subordonat toate instituțiile de forță și le-a pus în slujba sa. Cu imaginea de mare reformator, a tăiat salarii, pensii, drepturi. A schimbat Codul Muncii. A transformat muncitorii români în sclavi moderni. Celor care protestau le-a spus: „Nu avem nevoie de voi. Plecați!” Cei care au continuat au fost vânați, hăituiți, condamnați.

Când n-a mai fost președinte, sistemul s-a întors împotriva lui. L-au dat jos. I-au arătat că și el, și cei care l-au votat fuseseră doar niște pioni. Așa am aflat cine e vătaful adevărat al plantației numită România.

A urmat confruntarea Ponta vs. Iohannis. Și a câștigat, în urale, Iohannis. Părea un om integru, serios, calculat. Aveam un model: Sibiul. Dar România era o rană infectată. O Românie frântă, imposibil de pus laolaltă.

Și, din nou, speranțele s-au prăbușit.

„România Educată” s-a transformat într-o carcasă goală, o formă fără fond. Comportamentul președintelui a fost jenant, pentru el și pentru noi. A tras tot ce-a putut pentru el. Restul nu l-a interesat. A plecat prosper și îngâmfat, lăsând în urmă un popor și mai sărac, o justiție incoerentă, o clasă politică arogantă, un învățământ decrepit.

Apoi, oamenii și-au jucat ultima carte. L-au ales pe Georgescu. Dar Georgescu n-a convenit establishmentului. Și a fost retras. Frustrarea a atins cote nemaiîntâlnite. România s-a spart în fragmente imposibil de așezat în aceeași ramă.

A fost lupta mare, cu rezultat incert, mult contestat. Un alt motiv de fărâmițare a societății. În final a câștigat Nicușor Dan. Un om ce pare onest. Dar câți n-au părut așa? Românii întreabă: „Cine l-a pus?” Nu mai cred că mai aleg ei. Cred că alții aleg, din umbră, de la tabloul de comandă aflat în afara României. Poate este așa, poate nu. Dar oricum ar fi, este clar că s-a atins nivelul maxim al neîncrederii.

Nicușor Dan îl are alături pe Ilie Bolojan. Cu aură de reformator. Hotărât. Calculat. Dar și el, deocamdată, a făcut ce era mai simplu: i-a pus pe oameni să plătească pentru toate dezastrele politice. Și i-a mers.

Va merge mai departe? Ce gândesc partidele, justiția, serviciile, protipendada înfiptă în măduva puterii?

Va duce Bolojan această reformă până la capăt?

Mi-aș dori. Pentru că, dacă nu o face, vom continua ca până acum. Și nu este ceea ce ne dorim.

Poate cea mai mare provocare nu este reforma în sine, ci să așeze din nou, în aceeași ramă numită România, toate spărturile acestei societăți. Dacă reușește, va fi un învingător. Dacă nu… cei învinși vom fi, iarăși, noi. Cei care am crezut în el.

Dar nici neîncrezătorii nu vor fi învingători.

Una peste alta, românii pot fi înțeleși. Prea des, prea dureros, prea definitiv au fost păcăliți de discursuri care păreau pline de bune intenții.

Nu din ură s-a născut neîncrederea. Dar ea s-a transformat în ură.

Iar acesta este locul din care, în mod normal, nimic bun nu se mai poate întâmpla.

Pentru că atunci când nu mai ai încredere, nici măcar în cei pe care i-ai ales, nici măcar în tine ca alegător, nu mai rămâne decât abandonul. Așteptarea tăcută. Sau furia.

Și totuși, unii dintre noi încă mai scriu. Încă mai cred că nu e totul pierdut. De ce? Nu pentru că ar avea motive.

Ci pentru că, din instinct, nu pot renunța.

Sursă foto: hotnews.ro