Despre onestitate într-o lume care o pedepsește

„Respect infractorii. Cine nu e infractor în ziua de azi n-are ce căuta în business.” Cam așa suna, spusă la nervi, replica lui Maricel Păcuraru care a stârnit indignare și ironii. Luată literal, fraza e scandaloasă. Și pe bună dreptate. Dar, dincolo de șocul de suprafață, ea poate fi citită și ca un simptom: nu ca o teorie despre lume, ci ca o descărcare brutală de sinceritate despre un sistem trăit ca ostil.

Trăim într-un spațiu în care legea nu mai e percepută ca un drum, ci ca un hățiș. Un spațiu în care cadrul legislativ și fiscal se schimbă des, se contrazice, se complică și, mai ales, se aplică inegal. În teorie, regulile ar trebui să facă jocul posibil. În practică, ele ajung adesea să-l sufoce. Iar când jocul devine sufocant, oamenii nu mai întreabă „care e calea dreaptă?”, ci „care e calea prin care pot trece?”

Aici începe fisura. Nu neapărat dintr-o poftă de a trișa, ci dintr-o nevoie de a supraviețui într-un sistem care pare construit mai degrabă pentru a pedepsi decât pentru a ordona.

„Zona gri” nu apare din senin. Ea crește acolo unde regulile sunt prea multe, prea stufoase, prea imprevizibile. Crește acolo unde două firme pot face același lucru, dar doar una este sancționată. Crește acolo unde nu contează doar ce faci, ci și cine ești, pe cine deranjezi, cât de expus ești. Într-un astfel de peisaj, conformarea totală nu mai e o garanție de siguranță, ci, paradoxal, o formă de vulnerabilitate.

Și atunci apare acest tip de cinism obosit: sentimentul că nu câștigă neapărat cei corecți, ci cei mai bine ancorați, cei mai protejați, cei mai pricepuți să navigheze prin portițe, excepții și ambiguități. Nu e o teorie sofisticată, e o experiență repetată. Cotidiană.

Privită astfel, replica lui Păcuraru nu mai e doar o provocare sau o bravură cinică, ci o confesiune involuntară despre un sistem strâmb. Nu spune, în fond, că infracțiunea e virtute. Spune că lumea în care trăim a ajuns să facă din corectitudine un lux riscant și din „descurcareală” o competență aproape obligatorie.

Problema adevărată nu e că există oameni care trișează. A existat mereu. Problema e că sistemul pare să-i educe pe cei onești să devină acrobați, să meargă pe sârmă, mereu între legal și tolerat, între spiritul legii și litera ei exploatată. Când prea mulți ajung să creadă că „altfel nu se poate”, nu mai vorbim despre slăbiciuni individuale, ci despre un eșec de construcție instituțională.

Un stat sănătos nu ar trebui să transforme onestitatea într-un handicap competitiv. Ar trebui să o facă viabilă. Să facă regula locuibilă, nu ostilă. Să facă respectarea legii mai ușoară decât ocolirea ei. Altfel, vom continua să ne indignăm de replici cinice, fără să ne uităm la mecanismul care le produce. Și vom continua să trăim într-o lume în care adevărata îndrăzneală nu mai este să riști în afaceri, ci să rămâi onest într-un sistem politic și o societate care par construite să te pedepsească pentru asta.

imagine: consult-juridic.ro