Din Carpați spre Santiago, cu popas la Bacău și în noi înșine

Pelerinii au un fel al lor de a se regăsi. Vin din orașe diferite, au vârste și îndeletniciri felurite, dar ajung repede să vorbească aceeași limbă. Cineva amintește un popas, altcineva o răscruce. Se rostesc nume de locuri, se recunosc întâmplări, se râde. Pentru o clipă, Santiago pare aproape.

Așa ne-am întâlnit la Bacău, în zilele de 16 și 17 octombrie 2026, la „Camino de România – Din Carpați spre Santiago”. Două zile în care am vorbit despre drum și ne-am încredințat din nou pașilor.

Gazda întâlnirii, prietenul Vasile Mircea, este un pelerin ale cărui tălpi au bătut traseele Camino până când acestea au ajuns să facă parte din sufletul său. La Bacău, experiența lui s-a văzut și în felul de a aduna oamenii: cu atenție, căldură și grija ca fiecare să-și găsească locul. O asemenea organizare cere multă muncă. Pentru noi, cei veniți, ea a avut firescul unei primiri între prieteni.

Conferința a fost și un prilej de a afla unde a ajuns proiectul Camino de România, care urmărește legarea țării noastre de rețeaua europeană a drumurilor de pelerinaj spre Santiago de Compostela. Proiectul este în curs de implementare: o parte din traseul de peste 2.000 de kilometri este deja marcată, dar mai este mult de lucru. La Bacău ne-am reunit pentru a împărtăși experiențe, a descoperi inițiativele locale și a sărbători, prin cuvânt și mers împreună, această comunitate în creștere.

La Hotelul Fiald, imnul pelerinilor, cântat de Titi Trandafir, ne-a introdus repede în atmosfera întâlnirii. Au urmat prezentări, mărturii, imagini de pe trasee și cărți născute din experiența călătoriei. Profesorul Ion Nicolae a vorbit despre Camino de România, iar părintele Dominic Brandiu despre înțelesul spiritual al pelerinajului. Între intervenții, vioara și naiul tinerelor Andreea Bujor și Sofia Anasei au adus răgaz și lumină. Cântecele ceangăiești ale familiei Benchea din Șomușca au dat glas locului.

Din relatările despre „Cărările Măgurii” și traseul celor șapte capele, precum și din mărturiile Elisabetei Turi și ale Veronicăi Panait, se contura un drum românesc viu, cu pelerini care îl străbat și comunități care își deschid porțile. Prezentarea volumului „Camino de România – Din Carpați spre Santiago”, susținută de Gabriela Greu, a adunat aceste experiențe între coperțile unei povești comune.

Am vorbit, la rândul meu, despre cărțile „Până la capăt” și „Athos”, dedicate pelerinajului spre Santiago de Compostela și pe Sfântul Munte. Intervenția părintelui Lucian Butnaru despre Athos a întregit reflecția asupra apropierii de Dumnezeu prin pelerinaj.

Există ceva tainic în aceste plecări. Îți pregătești rucsacul, îți alegi traseul și socotești distanțele. Totuși, ceea ce te cheamă rămâne uneori fără nume. Abia mai târziu, într-o întâlnire sau într-un ceas de singurătate, începi să înțelegi de ce ai pornit.

Sâmbătă, vorbele au făcut loc mersului. Eram 42 de pelerini veniți din țară.

La Lespezi, am început cu Sfânta Liturghie, celebrată de părintele Gabriel Ciubotariu. Cuvântul său despre mărturia credinței a așezat asupra plecării o întrebare pe care fiecare o putea lua cu sine: ce lăsăm în urma noastră, dincolo de urmele pașilor?

Primirea părintelui paroh Emanuel Lucaci și a părintelui vicar Eduard Amariei ne-a dat bucuria începutului. Am primit ștampilele pe credențiale și am pornit. Conversațiile și-au găsit ritmul, iar drumul a început să ne apropie.

Când mergi alături de cineva, vorbele vin altfel. Ai timp să asculți, iar tăcerile își găsesc locul fără să stânjenească. Din când în când, schimbi câteva cuvinte cu alt tovarăș de drum și descoperi încă o poveste.

La Trebeș, părintele Eduard Coșa ne-a întâmpinat cu binecuvântarea pentru continuarea călătoriei. La Mărgineni, părintele paroh Daniel Bișoc ne-a vorbit despre istoria bisericii și a comunității. Ștampilele s-au adăugat pe credențiale, fiecare legată acum de un chip, de o voce și de locul în care fuseserăm primiți.

La capătul zilei ne-am așezat împreună la masă. Poalele-n brâu au avut gustul ospitalității moldovenești, iar conversațiile au continuat cu ușurința adusă de kilometrii parcurși alături. Oboseala era bună. Bucuria, fără ceremonie.

Lui Vasile Mircea, celor care l-au sprijinit, preoților și comunităților care ne-au primit li se cuvine recunoștința noastră. Au pregătit cu grijă două zile în care credința, cultura și prietenia au încăput firesc împreună.

Am plecat din Bacău cu amintirea oamenilor și cu sentimentul că drumul mai avea ceva să-mi spună. N-a trebuit să aștept prea mult.

La întoarcere, înainte de Onești, zelul meu de pelerin m-a împins peste linia continuă. Greșeală asumată, dar cu folos: pentru următoarele 60 de zile, Poliția m-a readus oficial la vocația de pelerin, lăsându-mă per pedes apostolorum. Sper doar să nu fi trecut în procesul-verbal, pe care, în înțelepciunea mea, nu l-am citit, și obligația de a merge desculț.

După ce, anul acesta, am fost ghidat de faruri pe traseul Dos Faros, de pe coasta Galiciei, a venit rândul unui girofar să-mi lumineze calea spre sfârșitul de an. Farurile m-au lăsat să-mi aleg ritmul. Girofarul mi-a ales și mijlocul de deplasare.

Cu mersul pe jos sunt obișnuit. Mai greu va fi să găsesc un sens spiritual în fiecare drum la Kaufland — deși, după suspendarea permisului, orice cărucior împins cu suficientă smerenie poate deveni un vehicul al mântuirii.