Două zile la Aninoasa

La Aninoasa, în cele două zile pe care am reușit să le petrec la Tabăra de creație ARIS, s-au adunat multe. Cărți, conferințe, reviste, poeme citite lângă foc, discuții continuate la masă sau dimineața, la cafea. Dar, dincolo de toate acestea, au fost oamenii. Oameni veniți din locuri diferite, cu povești și preocupări diferite, unii pe care îi cunoșteam, alții pe care i-am întâlnit pentru prima dată.

Am ajuns împreună cu poetul Costel Stancu și am putut rămâne doar în primele două zile ale celei de-a VI-a ediții a Taberei de creație ARIS, desfășurată în perioada 21–24 august 2026, în organizarea Filialei Detectiv Literar a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, în colaborare cu Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România și Editura Detectiv Literar București, cu sprijinul autorităților locale.

În cea de-a treia zi trebuia să pornim spre Reșița. Peste numai două zile ne aștepta un alt drum, spre Santiago de Compostela. Am plecat, așadar, înainte ca tabăra să se încheie. Dar cele două zile au fost suficient de pline încât să merite povestite.

Încă din prima seară, programul a ieșit din tiparul manifestărilor oficiale. În jurul focului de tabără s-au citit poeme, s-a discutat, s-au spus povești și, încet, oamenii au început să se cunoască. Printre ei, dr. Marius Stan, venit din Chicago, cercetător româno-american, consultant științific și scriitor, care adusese și un whisky american din care am gustat mai mulți dintre cei prezenți. Era una dintre acele seri în care titlurile și funcțiile rămân undeva deoparte și fiecare participă la întâlnire cu ceea ce este și cu ceea ce are de spus.

Biografia lui Marius Stan are, de altfel, ceva neobișnuit. Fizician și doctor în chimie, și-a construit o importantă carieră științifică în Statele Unite, lucrând în laboratoare precum Los Alamos și Argonne. Pentru publicul larg, însă, chipul său este cunoscut și dintr-o cu totul altă lume: l-a interpretat pe Bogdan Wolynetz, proprietarul A1A Car Wash și primul patron al lui Walter White, în celebrul serial Breaking Bad.

Cu aproximativ un an în urmă îl văzusem și eu în serial. Acum se afla la Aninoasa, printre noi, citind poezie lângă foc. Situația avea ceva suficient de neobișnuit încât să merite consemnat, dar Breaking Bad a rămas repede în plan secund. Mai interesante erau discuțiile și omul aflat în fața noastră.

A doua zi aveam să-l descoperim într-o altă ipostază, mult mai apropiată de profesia sa: aceea de om de știință, vorbind despre inteligența artificială și despre impactul ei asupra literaturii. Pe aceeași temă a conferențiat academicianul Gheorghe Păun, iar din cele două intervenții și din discuțiile care le-au urmat s-a născut unul dintre cele mai interesante schimburi de opinii ale întâlnirii.

Inteligența artificială, între încredere și îndoială

Nu a existat un verdict și nici nu cred că putea exista. Părerile au trecut de la optimismul firesc în fața posibilităților pe care inteligența artificială le deschide până la îndoiala asupra capacității noastre de a ține sub control, în viitor, un instrument capabil să acumuleze, să coreleze și să folosească o cantitate de informație pe care mintea omenească nu o poate cuprinde.

Nu atât întrebarea dacă inteligența artificială va deveni tot mai performantă pare să ne preocupe. Asupra acestui lucru există puține îndoieli. Întrebarea este dacă vom reuși să-i folosim posibilitățile în folosul nostru și, mai ales, dacă vom putea păstra controlul asupra consecințelor dezvoltării sale.

Într-o asemenea discuție și-a găsit firesc locul Grigore Moisil, cu una dintre replicile sale memorabile: „Spre deosebire de prostie, inteligența are și intermitențe”.

A fost amintită și o altă întâmplare legată de marele matematician. Întrebat dacă vor deveni calculatoarele mai inteligente, Moisil ar fi răspuns că vor deveni, dar nu vor gândi niciodată. Rostit cu multe decenii în urmă, răspunsul putea părea liniștitor. Astăzi, tocmai acel „niciodată” provoacă discuții.

Mioara Bahna a adus în dezbatere relația dintre inteligența artificială și școală, dar și felul în care fiecare dintre noi interacționează deja cu ea. Comparația făcută de ea a fost simplă și sugestivă: relația cu inteligența artificială seamănă, într-o anumită măsură, cu aceea pe care o ai cu un copil. Contează cum îl crești, ce îi oferi și cum te porți cu el.

De aici s-a ajuns inevitabil la ChatGPT, la elevi, la avantajele folosirii lui, dar și la riscul comodității. Și la ceva ce probabil mulți dintre cei care îl folosesc au observat deja: îi cerem un răspuns, îl corectăm atunci când nu suntem mulțumiți, iar el ține seama de observație, își reformulează răspunsul și, uneori, ne mulțumește pentru corectură. Aparent, dialogul capătă ceva din mecanismul unei învățări reciproce, suficient cât să ne surprindă și să ne facă să uităm pentru o clipă că interlocutorul nu este om.

„Nu-mi mai mulțumi, că nu-i de bine!”, a venit replica, stârnind râsete în sală.

Dincolo de glumă rămânea însă întrebarea serioasă care traversase întreaga discuție: până unde va merge această relație și cât din ea vom reuși să păstrăm sub control?

Despre amintiri

Academicianul Gheorghe Păun a dus, la un moment dat, discuția într-o direcție care mi-a rămas în minte. A vorbit despre amintiri și despre faptul că ele pot deveni uneori un handicap.

Nu pentru că trecutul ar trebui uitat, ci pentru că amintirile ne împing adesea spre comparație. Comparăm ceea ce este cu ceea ce a fost și ceea ce suntem cu ceea ce ne-am fi dorit să fim. Iar comparația aceasta nu este întotdeauna în avantajul prezentului.

În acest context i-a evocat pe Mircea Eliade și Paulo Coelho, doi scriitori foarte diferiți, dar preocupați, fiecare în felul său, de raportul omului cu trecutul și cu timpul.

Gheorghe Păun însuși a formulat cândva foarte frumos dificultatea acestei relații: „Trecutul e greu de amintit și viitorul greu de prezis”.

Mi s-a părut interesant că discuția despre amintiri venea tocmai după cea despre inteligența artificială. Cu puțin timp înainte vorbeam despre capacitatea aproape nelimitată a unei mașini de a acumula informații. Acum ajunseserăm să discutăm despre situațiile în care memoria poate deveni, pentru om, o povară.

Avem nevoie de amintiri pentru a ști cine suntem. Dar poate că avem nevoie și de puterea de a nu judeca fiecare zi numai prin comparație cu ceea ce a fost.

Scriitorii plecați, cărțile rămase în urmă

Un alt moment care a stârnit interes a fost conferința Mihaelei Albu despre literatura exilului românesc, domeniu de care se ocupă încă din anul 2000.

Exilul despre care a vorbit este, înainte de toate, exilul anticomunist. Cei plecați după 1990 aparțin unei alte realități. Pentru oamenii care au părăsit România începând cu anii de după 1945, plecarea putea însemna o ruptură aproape totală de țară.

Unii dintre ei nu s-au mai putut întoarce nici măcar pentru a participa la înmormântarea părinților.

Scriitori care continuau să scrie românește la mii de kilometri de România dispăreau, în același timp, din cultura oficială de acasă. S-a spus la Aninoasa un lucru care exprimă foarte bine absurditatea acelei epoci: dacă ar fi murit, cărțile lor ar fi putut rămâne în biblioteci; pentru că fugiseră, trebuiau să dispară și cărțile.

Au fost evocate nume mai puțin cunoscute astăzi, dar care merită readuse în cultura română: Constantin Amăriuței, Constantin Eretescu, Ioan Cușa, Ștefan Baciu și alții.

Povestea lui Ioan Cușa spune mult despre condiția scriitorului și editorului român din exil. Publica autori francezi pentru a obține banii necesari publicării autorilor români.

Și, inevitabil, s-a vorbit despre Vintilă Horia, poet, eseist și romancier, autor al romanului Dumnezeu s-a născut în exil, una dintre marile personalități ale exilului românesc.

Mihaela Albu lucrează la recuperarea acestei lumi, inclusiv printr-un dicționar-antologie al scriitorilor și jurnaliștilor români aflați în exil. Nu este vorba doar despre inventarierea unor nume și cărți. Este o încercare de a readuce acasă, în cultura română, scriitori care au continuat să-i aparțină chiar și atunci când România oficială îi eliminase din propria memorie.

O întrebare venită din sală a complicat însă lucrurile: ce facem cu cei care au ajuns în exil cu misiune?

Întrebarea merită păstrată. Istoria exilului românesc nu este atât de simplă încât toate destinele să poată fi așezate în aceeași categorie.

Dincolo de protocol

Ambasadorul Mircea Perpelea a vorbit despre diplomație și literatură, pornind și de la volumul său Dincolo de protocol.

Fost ambasador în Albania și consul în Franța, Mircea Perpelea a insistat asupra unei dimensiuni despre care se vorbește poate prea puțin: diplomatul are, sau trebuie să aibă, o componentă de patriotism. Dincolo de protocol, el nu reprezintă doar instituții. Reprezintă oameni, o țară și o cultură.

Și, indiferent dacă discuția pornea de la diplomație, literatură sau societate, revenea în cele din urmă la educație. Pentru că educația este baza fără de care nu se poate construi nimic durabil.

Tot aici și-a găsit locul una dintre vorbele spuse cu umor în timpul întâlnirii: o conferință ar trebui să fie asemenea rochiei unei doamne – suficient de lungă pentru a acoperi ceea ce trebuie și suficient de scurtă pentru a păstra interesul.

La Mănăstirea Slănic și Casa RIA

După conferințele și dezbaterile de la Aninoasa, programul a continuat la Mănăstirea Slănic, unde am luat masa de prânz. După câteva ore de discuții despre inteligență artificială, literatură, exil și diplomație, schimbarea de cadru a venit firesc.

Spre seară am ajuns la Casa RIA din Cândești.

Acolo, în jurul focului de tabără, au continuat lecturile poetice. S-au citit poeme, s-a vorbit, s-a ascultat. Fără ierarhii și fără distanța pe care o creează inevitabil o masă de prezidiu, fiecare dintre cei prezenți și-a avut locul său.

Poate că tocmai asemenea momente explică de ce merg oamenii la tabere literare. Conferințele pot fi citite ulterior, cărțile pot fi cumpărate, revistele pot ajunge prin poștă. Întâlnirea dintre oameni nu poate fi însă înlocuită.

Reviste, cărți și premii

Emilian Marcu a prezentat revistele aduse la întâlnire, între care Convorbiri literare, Detectiv Literar, Reșița Literară și celelalte publicații prezente la Aninoasa.

Într-o perioadă în care revistele de cultură supraviețuiesc tot mai greu, faptul că ele continuă să apară, să circule și să creeze legături între scriitori din diferite zone ale țării merită consemnat.

Au fost acordate și diplome speciale purtând numele unor personalități ale culturii române: „Doru Dinu Glăvan”, pentru excelență publicistică, „Nicolae Dabija”, pentru creativitate literară și promovarea valorilor românești în lume, „Corneliu Ostahie”, pentru creație literară, „Constantin Brâncuși”, pentru performanță în artele plastice, și „Spiru Haret”, pentru contribuții în educație.

Diploma „Nicolae Dabija” i-a fost acordată Florentinei Loredana Dalian, Diploma „Corneliu Ostahie” lui Dorel Vidrașcu, Diploma „Spiru Haret” lui Dănuț Voicu, directorul revistei Bacăul Eroic, iar Diploma „Doru Dinu Glăvan” lui Ionel Stoica. Diploma „Constantin Brâncuși” i-a revenit lui Iulian.

Editura Detectiv Literar a oferit, de asemenea, câte o cupă unui grup restrâns de colaboratori apropiați ai editurii. Am avut bucuria să mă număr printre ei. Am primit-o ca pe un semn de apreciere pentru o colaborare construită în timp și, mai ales, cu sentimentul firesc că această recunoaștere mă așază alături de oameni cu care am împărțit pagini de revistă, cărți și proiecte.

Câteva cărți își continuă drumul

Înainte de despărțire, le-am oferit lui Marius Stan și soției sale trei dintre cărțile mele – Până la capăt, Medeea și Cartea umbrelor. Am scris pe fiecare câte o dedicație, așa cum faci atunci când dăruiești o carte unor oameni pe care tocmai i-ai cunoscut și alături de care ai petrecut două zile frumoase. Mi-a plăcut gândul că volumele vor pleca împreună cu ei și vor ajunge tocmai la Chicago.

Cărțile au uneori destine pe care autorul nu le poate prevedea atunci când le scrie. Ale mele au pornit de la Reșița, au ajuns la Aninoasa și, de aici, trei dintre ele vor traversa Atlanticul. Poate că nu este decât o întâmplare, dar este una dintre acele întâmplări care dau un rost în plus întâlnirilor dintre oameni și, până la urmă, chiar cărților pe care le scriem.

În cea de-a treia zi, eu și Costel Stancu am pornit spre Reșița. Ceilalți au rămas să ducă tabăra până la capăt, iar noi am luat drumul Banatului cu sentimentul că două zile pot fi uneori surprinzător de încăpătoare.

Au fost conferințele și discuțiile de la Aninoasa, inteligența artificială și întrebările pe care le ridică, poveștile aproape uitate ale exilului românesc, diplomația și literatura, revistele și cărțile, masa de la Mănăstirea Slănic, serile în jurul focului, poemele citite și oamenii întâlniți.

Primarul comunei Aninoasa și-a exprimat bucuria pentru existența acestui proiect și speranța că ne vom reîntâlni. Ar fi bine să se întâmple.

Iar dacă academicianul Gheorghe Păun are dreptate când spune că amintirile pot deveni uneori un handicap, cred că există și amintiri cărora merită să le acordăm puțin timp înainte de a le lăsa în urmă.