– 3 iunie 2025 –
Lourdes – acolo unde Cerul atinge Pământul
– 4 iunie 2025 –
Prin ploaie spre ramura binecuvântată
– 5 iunie 2025 –
Drumul Golgotei și binecuvântarea inimilor deschise
- Pelerini între două ape – Marea Mediterană și Oceanul Atlantic
Există zile pe Camino în care pietrele par să vorbească, iar pașii se transformă în rugăciune. Nu doar pentru că urci, nu doar pentru că drumul e greu, ci pentru că, dincolo de fiecare curbă, te așteaptă o tăcere care vindecă și o mână care nu cere nimic.
La plecarea din Lestelle-Bétharram, am traversat podul romanic de piatră, care leagă tăcerea colinelor de susurul râului, și am întâlnit „Drumul Golgotei” de la Bétharram (Chemin de Croix/ Le Calvaire de Bétharram). Este unul dintre cele mai impresionante și bine conservate drumuri ale Crucii din Franța – un loc de pelerinaj, contemplație și urcuș simbolic, ce întregește perfect spiritualitatea sanctuarului Notre-Dame din această mică localitate pirenaică.
Situat pe colina ce domină localitatea Lestelle-Bétharram, Drumul Crucii (Le Calvaire) nu este alcătuit din simple opriri simbolice sau din postamente modeste, așa cum întâlnim adesea pe alte trasee religioase. Aici, fiecare oprire este o capelă în sine – o construcție autentică, în stil baroc sau neoclasic, în care sunt înfățișate scene din Patimile lui Hristos, în mărime naturală: sculpturi din lemn sau piatră, pictate, cu expresii vii, adesea copleșitoare.
Construit între anii 1840 și 1873, acest ansamblu arhitectural și spiritual este alcătuit din:
– 15 capele (14 opriri tradiționale ale Crucii + capela Învierii);
– un traseu de urcare abrupt, dar bine amenajat, care oferă, pe alocuri, panorame spectaculoase asupra văii;
– o capelă a Învierii, situată în vârful dealului – punctul culminant al drumului, atât fizic, cât și simbolic.
Ce face acest drum unic?
Este un drum inițiatic, nu doar o rememorare vizuală a Patimilor, ci și un spațiu de retragere și reflecție.
Natura se împletește cu pietrele din jur și cu tăcerea: fiecare treaptă urcată devine o rugăciune în sine.
Întregul ansamblu a fost gândit ca un loc de pelerinaj deplin, destinat celor care nu puteau ajunge la Ierusalim, oferind o replică „în spirit” a Golgotei.
Drumul este parcurs nu doar de credincioși, ci și de turiști, pelerini sau oameni în căutare de liniște. Urcarea durează aproximativ 30–45 de minute și este liber accesibilă.
Ne-am început ziua urcând Drumul Golgotei din Bétharram, un traseu monumental, în care fiecare oprire este o capelă vie, grea de istorie și de suferință tăcută. Sculpturile te privesc. Cuvintele dispar. Rămâne doar urcușul – o Golgotă personală, în care fiecare pas devine o întrebare, iar fiecare capelă, un răspuns.
Am continuat apoi o bună parte din drum într-un spirit de pietate, de care cu greu ne-am fi crezut capabili. Am străbătut locuri splendide, străjuite de înălțimea Pirineilor, într-o zi cu vreme neașteptat de favorabilă. După coborârea de pe Golgota, ca la un semn, ploaia care căzuse toată noaptea și în dimineața aceea s-a oprit. A apărut soarele, însoțit de o adiere ușoară de vânt, care a făcut drumul deosebit de plăcut.
După aproximativ 20 km, am ajuns în Bruges, satul despre care se spune că a cusut pașii lumii.
Este un sat mic, pierdut între dealurile blânde ale Ținutului Nay, cu case albe din piatră, curți liniștite și o biserică ce veghează în tăcere, de sute de ani, drumul trecătorilor. Bruges nu este genul de loc care atrage prin spectaculos, ci prin discreție. Prin felul în care păstrează, în zidurile sale, povești simple, muncite, demne.
Pe vremuri, nu era decât o așezare medievală fortificată, asemenea multor altora din regiune. Dar la sfârșitul secolului al XIX-lea, când lumea începea să se miște mai repede, aici a înflorit un meșteșug care avea să lege satul de continente întregi: fabricarea sandalelor. Nu a fost o revoluție bruscă, ci o transformare lentă, domestică. Atelierele au apărut mai întâi în casele sătenilor – în anexe, hambare și poduri. Munca era grea, dar precisă. Oamenii coseau în tăcere espadrile pentru cei de dincolo de munți – pentru coloniile basce din America de Sud, pentru Africa de Nord, pentru restul Franței.
În 1930, Uzina Bedat se ridica la marginea satului – un hangar simplu, dar plin de energie. Aici, mecanizarea începea să-și facă simțită prezența. Dar chiar și atunci, munca manuală continua în paralel. Casele din Bruges erau în continuare pline de urme de cânepă, de pânză groasă, de ace și urzeli. Femeile coseau, bărbații tăiau, copiii învățau mirosul muncii.
Bruges devenise, fără să știe, un centru al economiei tăcute. Nu prin zgomotul producției, ci prin ritmicitatea vieții. La fiecare sfârșit de săptămână, produsele luau drumul gării, apoi al portului. Sandalele făurite în acest colț de lume călătoreau spre tropice și deșerturi, purtând cu ele amprenta acestui pământ.
Cu timpul, uzinele au început să se închidă. Fabrica Geyré – ultima – și-a închis porțile în anii ’70. Tăcerea s-a reinstalat. Dar nu e o tăcere tristă. E o tăcere care păstrează. În curțile oamenilor încă se simte ecoul pașilor vechi, al mâinilor care au lucrat cu răbdare. În aerul curat mai plutește mirosul pânzei vechi, iar în zâmbetul celor care îți răspund la salut se ghicește o memorie comună, care nu s-a pierdut.
Astăzi, Bruges e un sat care își cinstește trecutul. Pe panouri discrete, pe hărți simple, povestea sandalelor Bedat continuă să trăiască. Nu ca amintire nostalgică, ci ca dovadă a unui sat care a țesut, în tăcere, pașii lumii.
În mijlocul satului, ascunsă între case de piatră și tăceri vechi, Biserica Saint-Martin nu pare ridicată doar cu ziduri, ci cu timp și o forță nevăzută ce învăluie drumurile pelerinilor.
Ridicată în Evul Mediu, pe când bastidele erau inima sudului Franței, biserica a fost martora războaielor religioase. În 1569, trupele căpitanului protestant Montgoméry i-au dat foc. Flăcările au mistuit altarul, dar nu totul a pierit. O femeie – poate o văduvă, poate o soră de călugăr – ar fi salvat un ciob de vitraliu înfățișând mâna binecuvântătoare a sfântului. L-a învelit în pânză udă și l-a ascuns într-o crăpătură din zid, înainte să fugă.
La refacerea bisericii, în 1600, muncitorii au simțit acolo o adiere caldă, neobișnuită. Acel loc a devenit centrul noului portal gotic flamboyant. Se spunea că „ardea altfel”.
Clopotnița, unică, s-a înălțat tăcut, iar planul unui al doilea turn a fost abandonat. „Unul e de ajuns. Pe al doilea nu-l putem duce…”, ar fi spus meșterul.
Vitraliile ulterioare păstrează un detaliu care nu se potrivește – o nuanță, un fragment, poate chiar acel ciob. Cei care rămân ultimii în biserică simt uneori o privire din sticlă sau aud pași care nu sunt ai oamenilor.
Saint-Martin nu e o biserică mare, dar e una care refuză să moară. Și în nopțile fără lună, turnul ei pare că respiră.
Când am ajuns la Saint-Martin, nu am simțit neapărat sfințenie. Ci o tăcere veche, mult mai adâncă decât cuvintele. O respirație caldă, ca din pământ. Și o voce pe care n-am auzit-o, dar am înțeles-o. Nu toți pereții îți vorbesc. Dar aici, cineva o face – dacă știi să rămâi nemișcat.
Acesta era capătul etapei noastre de azi. Mai departe, cale de aproape 20 km, nu aveam nicio garanție că vom găsi un loc de cazare. Cel puțin, așa spunea ghidul. Dar nici aici nu părea că avem vreo șansă reală.
Era liniște și atâta verde în jur, dar niciun semn că cineva ar putea oferi adăpost. Am intrat într-un bar – locul în care am învățat că, uneori, se pot rezolva toate problemele. Nu aveam prea multă speranță, dar ne-a împins instinctul drumețului care bate într-o ușă doar pentru că e ultima.
Acolo am cunoscut-o pe Françoise. O femeie simplă, directă, cu o blândețe sigură în glas. Ne-a ascultat, a tăcut o clipă și apoi a spus doar atât: „Puteți dormi la mine.” Fără explicații, fără rezerve.
A urmat un drum scurt, de vreo doi kilometri, cu mașina ei, până la o moșie uitată de lume. O casă masivă, cu verandă din lemn, pereți groși de piatră și obloane închise. Totul părea desprins din alt secol: hambare, șoproane, fân uscat, o curte imensă, flori în jardiniere de lut și mușchi pe zidurile vechi. O gospodărie ce respira prin toți porii trecutului. Tăcută, dar vie.
Ne-a dat cheile. Nu ne-a cerut niciun act. Nici măcar un număr de telefon. Doar ne-a întrebat: „Cum vă numiți?” Și atât. Ne-am spus prenumele, am zâmbit, ne-am urcat în mașină și, câteva minute mai târziu, devenisem – cel puțin pentru o zi – stăpânii casei. Ea a plecat liniștită, cu o încredere neclintită că totul va fi bine.
Ne-a spus că se întoarce la ora 16 ca să ne ducă la restaurant. Și chiar a venit. Punctuală. Ne-a urcat din nou în mașină și ne-a dus la masa de prânz.
Acolo ne-a servit, cu mâinile ei, o salată ușoară cu orez, măsline și șuncă delicată. A urmat un piure neted, aproape mătăsos, și carne de porc la cuptor, aromată, gătită fără grabă. Desertul: caise coapte, dulci, cu o textură de poveste. Totul stropit cu o sticlă de vin simplu, dar generos. O masă fără pretenții, dar de neuitat.
Apoi ne-a dus din nou acasă. Și ne-a lăsat singuri. Noi, casa și natura. Nicio cheie închisă. Nicio limită.
Atunci ne-am eliberat cu adevărat. Ne-am spălat toate hainele de drum și le-am întins pe uscător, în bătaia unui vânt blând, care părea că vine din pădure. În jur, clopoțeii animalelor sunau neîncetat – un clinchet hipnotic, repetitiv, aproape ritualic. Ne-a liniștit mai mult decât orice rugăciune spusă pe traseu.
Veranda veche de lemn, ușa din spate încremenită în timp, furtunul lăsat pe marginea zidului, grădina plină de verde, norii groși care păstrau tăcerea – toate aceste lucruri formau o lume închisă în ea însăși, dar deschisă pentru noi. Și ne-am simțit, pentru prima oară după multe zile de drum, ca acasă. Nu într-o casă închiriată. Nu într-un adăpost. Ci într-un cămin. Fără întrebări. Fără condiții.
Ospitalitatea bazată exclusiv pe încredere – pare aproape imposibilă în lumea în care trăim. Și totuși, în Franța rurală, ea ni s-a oferit din nou și din nou. Un fenomen rar în teorie, dar obișnuit în practică. Oamenii de aici nu semnează contracte cu pelerinii – își deschid, pur și simplu, ușa și sufletul.
Aici, în Bruges, o femeie necunoscută ne-a întrebat doar cum ne cheamă și ne-a oferit casa ei. Apoi a plecat. Și noi am rămas singuri, în mijlocul unui colț de lume care n-a uitat să aibă încredere.
Ceva atât de simplu. Și tocmai de aceea – cu atât mai prețios.
