După 36 de ani: libertatea între certitudine și responsabilitate

21 decembrie 1989 a fost momentul marilor noastre speranțe. Ziua în care istoria a intrat peste noi fără avertisment, aducând frică și curaj, confuzie și entuziasm. A fost clipa în care prezentul a devenit suportabil tocmai pentru că promitea un viitor diferit.

Au trecut 36 de ani de atunci. Mult timp. Suficient pentru ca multe iluzii să se piardă, pentru ca numeroase conflicte să se consume, dar și pentru ca altele noi să apară și să rămână în plină fierbere.

România de astăzi este o țară care a câștigat din perspectiva libertății: libertatea de a vorbi, de a alege, de a circula, de a căuta un loc mai potrivit așteptărilor fiecăruia. În același timp, a pierdut enorm din perspectiva relațiilor interumane. Încrederea s-a subțiat, dialogul s-a fragmentat, iar solidaritatea a devenit fragilă. S-au acumulat frustrări adânci, iar societatea pare, uneori, că joacă tontoroiul pe un butoi de pulbere.

Privind în jur, vedem o Românie împărțită nu doar în opinii, ci în certitudini. Unii îl regretă și îl omagiază pe Ceaușescu, alții îl înjură în continuare. Unii își întorc privirea spre Rusia, alții peste ocean, alții spre interiorul Europei. Direcțiile diferă, dar un lucru este comun: așteptările nu mai vin însoțite de întrebări, ci de convingeri definitive. Pentru aceste certitudini, unii sunt gata să transforme România într-un câmp de confruntare. Fiecare este convins că are dreptate. Și, în același timp, fiecare riscă să se înșele.De aceea, nu putem vorbi despre libertatea de a alege fără să privim și umbrele ei. La ultimele alegeri, votul oamenilor a fost anulat. Motivele invocate nu sunt esențiale aici; ele rămân justificări care nu pot avea valoare democratică în sine. Efectul contează: suspendarea celui mai elementar gest al participării civice.

Într-o democrație, votul nu este doar un mecanism procedural, ci un contract de încredere între cetățean și stat. Atunci când acest contract este rupt, chiar și temporar, se produce o fisură profundă în sentimentul de apartenență comună.

1989 ne-a adus dreptul de a vorbi și de a dezbate fără teama de a deveni victime. Astăzi, paradoxal, riscăm să transformăm în victime pe cei care nu gândesc ca noi. Nu prin legi, ci prin atitudine. Nu prin constrângere, ci prin excludere morală. Baricadele nu mai sunt fizice, dar sunt la fel de reale. Și, poate, la fel de periculoase.

Înainte de 1989, foarte mulți români visau să fugă dintr-o istorie nefericită, riscând pentru asta glonțul „dulce ca mierea” al patriei. Astăzi putem fi oriunde, fără să riscăm nimic. Și totuși, suntem mai încrâncenați, mai suspicioși, mai divizați. Poate nu pentru că revoluția ar fi eșuat, ci pentru că am așteptat de la ea mai mult decât putea oferi. Revoluția a deschis ușa. Drumul de după a fost și rămâne responsabilitatea noastră.

La 36 de ani de la Revoluția Română, poate că nu este momentul judecăților definitive și nici al taberelor ireconciliabile. Poate că este momentul să încercăm ceva mai greu: să desființăm baricadele sau, măcar, să construim una comună. Nu împotriva cuiva, ci pentru ceva. Pentru România. Pentru că libertatea nu se pierde doar atunci când este interzisă. Se pierde și atunci când este folosită fără măsură, fără răbdare și fără îndoială.

Iar dacă acest 21 decembrie mai are un sens viu, atunci el nu este despre judecăți grăbite și nici despre acțiuni impulsive. Este despre oprirea pentru un moment de discernământ absolut necesar, într-o lume în care certitudinea a ajuns să țină loc de reflecție.

Este , în același timp, despre capacitatea fiecăruia de a-și pune, în liniște, înainte de a judeca sau de a acționa, o întrebare esențială:

Nu cumva greșesc?