Economia ca morală publică. O întâlnire necesară cu Paul Krugman

În urmă cu câțiva ani mi-a căzut în mână o carte pe care, inițial, aproape că am trecut-o cu vederea. Titlul ei – Conștiința unui liberal de Paul Krugman – îmi sugera încă un eseu politic, dintre acelea care se consumă în retorica certitudinilor și nu lasă nimic în urmă. Dar, cum uneori întâmplările aparent banale schimbă perspective mai adânci decât ne-am aștepta, am început să o citesc. Și lectura aceea mi-a deschis o fereastră spre un mod diferit de a înțelege economia, politica și felul în care funcționează – sau se destramă – o societate.

Nu descopeream neapărat idei complet noi, ci mai degrabă o structură în care ele se așezau coerent. Mi-am dat seama că economia nu e un domeniu rece, tehnic, rezervat specialiștilor care jonglează cu grafice, ci o poveste despre oameni, despre puterea lor de a trăi împreună sau separat, în solidaritate sau în concurență permanentă.

Krugman arată limpede că niciun model economic nu este neutru. În spatele fiecărei teorii, fiecărei politici, fiecărei „reforme” se află o alegere morală: cine va câștiga și cine va pierde.

Cartea începe cu o analiză a istoriei Statelor Unite din ultimul secol: cum perioada New Deal-ului a construit o clasă mijlocie puternică, prin taxe echitabile, investiții în educație și protecție socială; și cum, după anii ’80, odată cu triumful ideii că „piața știe cel mai bine”, aceste structuri au început să se dezintegreze, iar inegalitatea a explodat.

Citind, nu puteam să nu mă gândesc la România.

La noi, această filosofie a fost preluată nu ca rezultat al unei maturizări sociale, ci ca dogmă, fără adaptare, fără amintirea unei clase mijlocii cu rădăcini istorice și fără mecanismele de siguranță care, în alte părți, echilibrau jocul.

Am preluat foarte repede ideea că „statul este prost și corupt”, dar am uitat să punem în locul lui instituții capabile. Am distrus, mai întâi simbolic, apoi material, tot ceea ce putea să fie spațiu comun: spitale, școli, cultură, încredere în profesioniști, respect pentru muncă.

Și am ajuns să trăim într-o țară în care fiecare se descurcă pe cont propriu.

Krugman scrie despre acest fenomen cu o claritate aproape dureroasă:

Inegalitatea nu este un accident. Este rezultatul unor decizii politice.

La fel și în România. Salariile mici nu sunt o fatalitate balcanică, ci consecința unui discurs cultivat ani la rând: „fii bucuros că ai un loc de muncă”. Subfinanțarea sănătății nu e întâmplare, ci politică: „dacă n-ai bani să te tratezi, înseamnă că n-ai fost destul de harnic”. Reforma educației, în sensul ei degradant, nu e un eșec, ci rezultatul unui crez: „piața va selecta singură”.

Toate aceste idei au fost prezentate ca adevăruri obiective. Dar ele sunt, de fapt, opțiuni morale.

Krugman propune altceva:
o societate în care clasa mijlocie este coloana vertebrală.
O societate în care taxarea nu este pedeapsă, ci mecanism de echilibrare.
În care accesul la sănătate și educație nu este tratat ca favor, ci ca drept.

Citind, am înțeles că liberalismul despre care vorbește el nu este cel al sloganurilor, ci liberalismul care apără demnitatea omului – nu libertatea de a domina, ci libertatea de a trăi fără frică.

În România, suntem încă într-o perioadă în care clasa mijlocie este fragilă, întinsă, prinsă între costul traiului de zi cu zi și presiunea de a nu cădea în jos.

Și, pentru că este fragilă, este și vulnerabilă la manipulare, la promisiunea soluțiilor rapide, la iluzia liderului salvator, la discursul urii orientat împotriva altor categorii sociale.

Exact pericolul despre care Krugman avertizează:
când oamenii își pierd încrederea în instituții, câștigă extremismele.

De aceea, experiența acelei lecturi a rămas cu mine.
M-a învățat să privesc politica economică nu doar ca pe o bătălie de experți, ci ca pe o bătălie pentru sufletul comunității.

Și oricât de complicat ar părea, ideea centrală e simplă:

O societate sănătoasă este cea în care oamenilor le este permis să trăiască, nu doar să supraviețuiască.

Într-o vreme în care în România se amplifică polarizarea, cinismul, fuga tinerilor și deziluzia celor rămași, vocea lui Krugman îndeamnă la ceva esențial:
reconstruirea solidarității.

Nu prin lozinci.
Nu prin promisiuni.
Ci prin politici care pun omul în centru.

Pentru că, până la urmă, nu economia definește omul.
Omul definește economia.