Lumea trece printr-o perioadă de frământări geopolitice intense, în care relațiile dintre marile puteri sunt marcate de strategii agresive, negocieri opace și influențe care tind să modeleze viitorul în funcție de interese restrânse, nu de binele general al societății. În acest context, Europa se află la intersecția unor forțe care, fiecare în felul ei, încearcă să-și impună propriul model asupra continentului.
Pe de o parte, administrația Trump promovează o viziune în care UE este mai degrabă un obstacol decât un partener, iar fragmentarea statelor europene ar servi mai bine anumitor interese economice și strategice. Discursul izolaționist al președintelui american, combinat cu o politică de susținere a forțelor eurosceptice, sugerează un efort clar de slăbire a Uniunii Europene, permițând o influență externă mai directă asupra statelor membre.
Pe de altă parte, Rusia își urmărește propriile obiective printr-o combinație de propagandă, sprijinirea partidelor radicale și destabilizarea frontierelor est-europene. Scopul său este de a bloca extinderea și consolidarea UE și NATO, creând în schimb zone tampon pe care să le poată controla mai ușor. Strategia Kremlinului se bazează pe exploatarea vulnerabilităților interne ale Europei – diviziuni politice, instabilitate economică, tensiuni sociale –, alimentând discursuri care favorizează renunțarea la structurile occidentale în favoarea unor relații mai flexibile, dar profund dezechilibrate cu Rusia.
În fața acestor influențe externe, reacțiile din interiorul Europei nu sunt întotdeauna principiale. Unii lideri și grupuri de interese adoptă poziții care servesc, conștient sau nu, uneia dintre aceste tabere, uitând că esențială nu este fidelitatea față de o superputere sau alta, ci protejarea intereselor propriei societăți. Apelurile la o federalizare rapidă a UE pot ascunde, în unele cazuri, dorința de centralizare a puterii în mâinile unor elite care urmăresc propriile avantaje, nu neapărat o mai mare stabilitate a continentului. Pe de altă parte, respingerea oricărei forme de consolidare europeană poate echivala cu expunerea statelor la influențe externe care să le fragilizeze suveranitatea și capacitatea de decizie.
Adevărata provocare pentru Europa este de a găsi o cale echilibrată, care să nu cadă nici în capcana izolării și a fragmentării, dar nici în iluzia că o unificare forțată ar rezolva toate problemele. Uniunea Europeană trebuie să își întărească structurile, dar fără a ignora realitățile naționale și fără a cădea în extremele dictate de interese externe. Ceea ce este în joc nu este doar viitorul instituțiilor europene, ci capacitatea cetățenilor de a decide pentru ei înșiși, fără ca marile puteri să le traseze cursul în funcție de propriile calcule strategice.
România, ca stat aflat la granița estică a UE și NATO, trebuie să adopte o atitudine inteligentă și echilibrată. Politicienii responsabili de guvernare ar trebui să-și protejeze suveranitatea decizională și să refuze să devină simpli executanți ai unor interese externe. Soluția nu este alinierea necondiționată cu un pol de putere sau altul, ci dezvoltarea unei politici externe autonome, care să pună pe primul loc interesele naționale și stabilitatea regională.
Cetățenii, la rândul lor, au un rol crucial în acest proces. O societate bine informată, capabilă să analizeze critic informațiile și să respingă atât propaganda rusă, cât și manipulările unor cercuri de influență occidentale, poate deveni un bastion împotriva oricărei forme de ingerință. Implicarea activă în viața democratică, sprijinirea unui jurnalism independent și promovarea unor dezbateri bazate pe fapte, nu pe emoții și lozinci, sunt elemente esențiale pentru păstrarea unui echilibru sănătos.
Așadar, în loc să ne poziționăm orbește de o parte sau de alta a baricadei, cea mai inteligentă abordare rămâne una pragmatică: apărarea democrației, consolidarea unității europene și păstrarea suveranității decizionale în fața oricărei încercări de influență externă.
