Între memorie și stigmatizare: ce mai sărbătorim pe 15 ianuarie?

15 ianuarie este Ziua Culturii Naționale, instituită prin lege în 2011 pentru a marca nașterea lui Mihai Eminescu și pentru a celebra valorile culturale ale acestui spațiu. A fost gândită ca o zi a recunoașterii și a respectului, o zi a reflecției lucide, în care limba română, literatura și memoria culturală să fie lăsate să existe fără a fi forțate să se apere. O zi a adunării, nu a despărțirii. A echilibrului, nu a zgomotului.

Ce a devenit, însă, această zi spune mai mult decât pare la prima vedere. Spune ceva esențial despre starea noastră de spirit și despre felul în care am ajuns să ne raportăm la propriile repere. În locul unei sărbători care să ne apropie, asistăm tot mai des la o acumulare de resentimente, ironii facile și violență simbolică. Cultura nu mai este întâmpinată, ci interogată agresiv. Nu mai este ascultată, ci pusă sub acuzare.

Trăim într-o epocă în care orice valoare devine suspectă prin simplul fapt că există. Orice nume mare ajunge o țintă. Orice aniversare riscă să se transforme într-un proces public. România pare incapabilă să mai accepte ideea de continuitate culturală fără a o trece prin filtrul unei furii permanente. Nu mai știm să ne bucurăm împreună de ceva comun. Nu mai știm să recunoaștem fără a simți nevoia de a demola.

Sub pretextul spiritului critic, cultura este adusă în derizoriu. Poezia este redusă la caricatură. Opera este fragmentată și judecată în afara contextului. Oameni care au construit, prin creație, limba și gândirea acestui popor sunt evaluați de indivizi care nu au lăsat nimic durabil în urmă, în afara unei prezențe sonore în spațiul public. Nu au creat opere, dar emit sentințe. Nu au construit sens, dar decid ce trebuie eliminat.

În fața acestui peisaj, tristețea nu este un exces de sensibilitate, ci o reacție firească. Este o tristețe amestecată cu empatie și cu o formă de rușine. Pentru că poate ar fi nevoie de o cerere de iertare. Nu una festivă, nu una simbolică, ci una profund morală. O cerere de iertare adresată tuturor oamenilor de cultură ai acestei țări care sunt astăzi puși la zid, marginalizați sau eliminați simbolic pentru că nu mai corespund grilelor ideologice caracteristice prezentului.

Sub masca așa-numitei corectitudini politice, asistăm la o amputare a memoriei culturale. Autori scoși din manuale. Nume devenite incomode. Opere care nu mai sunt discutate, nu pentru că ar fi lipsite de valoare, ci pentru că autorii lor nu se aliniază sensibilităților dominante în această perioadă. Este o selecție brutală, realizată nu în numele adevărului, ci al conformității. Se cere o „cultură”  ireproșabilă, purificată retrospectiv, adaptată unui cod moral instabil.

Nu vorbim, așadar, despre idei abstracte, ci despre nume reale, despre personalități care au influențat în mod determinant cultura română și care sunt astăzi tratate ca simple inconveniente morale. Mihai Eminescu, supus periodic unor tentative de micșorare, relativizare sau ridiculizare, de parcă limba română însăși nu i-ar purta amprenta. Mihail Sadoveanu, redus la o etichetă politică, ca și cum vasta sa operă ar putea fi anulată printr-o judecată sumară. Mihai Șora, transformat în obiect de instrumentalizare ideologică, deși întreaga sa viață intelectuală a stat sub semnul dialogului și al nuanței. Emil Cioran, judecat pe fragmente, fără a se accepta ruptura, drama și evoluția unei conștiințe care a marcat filosofia europeană. Mircea Vulcănescu, aproape șters din memoria publică, în pofida unei opere etice și filosofice de prim rang, sacrificată pe altarul unei vinovății aplicate mecanic.

Iar aceste nume nu epuizează nicidecum tabloul. Ele sunt doar exemple vizibile ale unui fenomen mult mai larg. Lista poate fi continuată cu foarte multe personalități relevante ale literaturii și culturii naționale, a căror simplă menționare în spațiul public a devenit riscantă, incomodă, uneori chiar sancționabilă. Nu pentru lipsa valorii, ci pentru că memoria însăși a ajuns să fie tratată ca o vină, iar cultura ca un teritoriu minat, unde fiecare nume trebuie verificat, filtrat și, la nevoie, eliminat.

Aceasta nu mai este critică. Este stigmatizare. Nu mai este analiză culturală, ci epurare simbolică. Opera este ignorată, iar biografia devine armă. Valoarea este suspendată, iar memoria este tratată ca un risc. Când asemenea nume ajung să fie evitate sau minimalizate, problema nu mai este a lor. Este a noastră, a unei societăți care pare să nu mai suporte ideea de continuitate și de verticalitate culturală.

Un rol decisiv în această degradare îl joacă spațiul public contemporan. O mass-media adesea iresponsabilă și rețelele de socializare transformate în arene de conflict întrețin o stare de tensiune continuă. Acolo nu se caută sensul, ci reacția. Nu se cultivă înțelegerea, ci ruptura. Cultura devine pretext pentru indignări rapide, iar reflecția este sufocată de zgomot.

În acest context, întrebarea devine inevitabilă: cui mai folosesc aceste sărbători, dacă ele nu mai aduc nici pace, nici claritate, nici un minim acord asupra a ceea ce ne leagă? Dacă Ziua Culturii Naționale ajunge să fie nu un prilej de reflecție, ci o probă a radicalizării?

Poate că adevărata întrebare nu este ce a devenit Ziua Culturii Naționale, ci dacă mai suntem capabili să suportăm existența culturii însăși. Deoarece cultura, în forma ei autentică, cere efort, memorie, răbdare și asumare. Cere să accepți că nu totul începe cu tine. Că nu ești măsura tuturor lucrurilor. Că există valori care nu trebuie să ceară permisiune prezentului pentru a exista.

Poate că nu cultura este în criză, ci toleranța noastră față de verticalitate. Poate că nu Eminescu sau ceilalți mari creatori incomodează, ci faptul că ei ne amintesc, prin simpla lor existență, cât de puțin mai suntem dispuși să construim ceva care să dureze. Și atunci îi reducem la tăcere, nu pentru ceea ce au fost, ci pentru ceea ce nu mai suntem noi.

Dacă o societate ajunge să-și suspecteze valorile, să-și cenzureze memoria și să-și ironizeze reperele, atunci nu asistăm la un progres, ci la o formă rafinată de sinucidere culturală. Una fără foc și fără interdicții explicite, dar cu efecte definitive. Nu mai ardem cărți. Nu mai dărâmăm statui. Le lăsăm să existe formal, dar le golim de sens.

Și atunci întrebarea finală devine imposibil de evitat: ce mai sărbătorim, de fapt, pe 15 ianuarie?

Cultura – sau dispariția ei lentă?

Memoria – sau frica de ea?

Un poet – sau incapacitatea noastră de a mai suporta ideea de valoare?

Poate că Ziua Culturii Naționale nu mai este despre cultură.

Poate că este, fără să vrem, un test anual al felului în care ne despărțim definitiv de ea.

foto: radio romanie

         bihoreanul