A fi suveranist sau globalist nu e doar o alegere politică, ci o chestiune de identitate, de valori și, uneori, de compromisuri. În ambele direcții se deschid drumuri care aduc la pachet ideologii ce uneori contrazic adâncimea ființei mele – structura socială, spirituală și creștină cu care m-am format.
Privind la răscruce, nu pot spune că vreuna dintre căi mă împlinește cu adevărat. În ambele, regăsesc speranță și risc, adevăruri parțiale și capcane ascunse. Și totuși, instinctul îmi șoptește să privesc lumea cu o formă de mulțumire reținută – să accept direcția pe care ea o ia, chiar dacă aceasta îmi provoacă neliniște sau mă obligă să îmi modelez credințele în tăcerea compromisului.
Pentru că, în orice context, nu putem trăi izolați. Oricât de străine ne-ar fi uneori ideile vremurilor, suntem legați de această lume. Nu doar prin constrângeri exterioare, ci prin condiția noastră umană, care ne cere să mergem înainte, chiar și atunci când pașii noștri ezită.
A merge alături de această lume, chiar și împotriva unor părți din noi, nu înseamnă abandon. Înseamnă a învăța să construim din contradicții, să căutăm sens chiar în mijlocul dezordinii. Lumea poate greși, poate cădea, dar, prin simplul fapt că trăim în ea, ne cere să fim martori, actori și, poate, vindecători.
Astfel, la răscruce, nu îmi aleg calea în funcție de etichete. Aleg să merg mai departe, circumspect dar prezent, încercând să păstrez în mine ceva din structura de care nu mă pot lepăda – credința că, în cele din urmă, orice drum al lumii trebuie să ducă undeva unde sufletul nostru poate respira.