Liviu Spătaru sau veghea unui spirit liber

Vineri, 24 aprilie 2026, în ambianța primitoare a Bibliotecii Germane „Alexander Tietz”, lansarea celui de-al treilea volum din ciclul de jurnale al lui Liviu Spătaru — Ipostaze, staze, metastaze (III). Exerciții diletante (1984–1989). Alte exerciții (1997–2024) — a depășit cadrul unei simple prezentări editoriale, devenind o întâlnire vie cu o biografie intelectuală pusă în pagină.

În absența, din motive obiective, a lui Erwin Josef Țigla, nume inseparabil de spiritul acestui loc, rolul de moderator i-a revenit lui Gheorghe Jurma, care a condus dialogul în maniera sa inconfundabilă, cu acel amestec de spirit ludic, umor fin și rigoare aplicată ce dă conversației culturale farmec și substanță.

Îngrijit de Gheorghe Jurma și dedicat Adei D. Cruceanu, volumul adună patru decenii de reflecții, însemnări și interogații, traversând ultimii ani ai comunismului, fisura deschisă de Decembrie ’89 și dezordinea morală a prezentului. Nu avem de-a face cu simple notații diaristice, ci cu fragmente de conștiință, în care memoria personală, observația civică, polemica, confesiunea și reflecția culturală se întâlnesc într-un discurs de o remarcabilă coerență interioară.

Liviu Spătaru apare aici nu doar ca autor de jurnal, ci ca martor al epocii sale, unul care nu notează timpul din afara lui, ci îl asumă critic și îl transformă în reflecție. Cartea impresionează prin amplitudinea registrelor: observația politică se întâlnește cu portretul moral, meditația despre libertate cu paginile despre prietenie, credință, identitate, Europa sau memoria locurilor; aforismul coexistă cu nota confesivă, reacția civică cu accente de melancolie. Diversitatea aceasta nu fragmentează volumul, ci îi dă densitate.

Și poate tocmai aici se află una dintre mizele sale profunde. Eugen Simion definea jurnalul drept un exercițiu al singurătății. Citindu-l pe Liviu Spătaru, ai sentimentul că jurnalul devine și un exercițiu al libertății interioare. Nu singurătatea retragerii, ci singurătatea fertilă a spiritului liber, care refuză înregimentarea și își păstrează luciditatea. Autorul nu se refugiază în jurnal, ci se verifică prin el; nu consemnează doar timpul, ci îl judecă.

Astfel, Ipostaze, staze, metastaze depășește condiția jurnalului propriu-zis și devine cronica unei conștiințe civice, morale și culturale aflate în dialog permanent cu istoria.

Despre această densitate a cărții au vorbit Ada D. Cruceanu și Gheorghe Jurma, iar intervențiile lui Gheorghe Popovici, Nicolae Sârbu, Nicolae Preda, Marian Apostol, Ion D. Cucu, Iulian Georgevici și Gabriel Hoduț au completat, din perspective diferite, lectura unui autor neliniștit, polemic, incomod, dar profund fidel ideii de libertate.

Liviu Spătaru a rămas el însuși: grav și ironic, tăios și cordial, cu gândul — cum îi stă bine unui autor viu — deja la viitoarea carte. Iar spre final, discursurile au lăsat loc poveștilor, destinderii și acelui schimb firesc de amintiri și idei prin care dialogul continuă în prietenie.

Într-o vreme în care zgomotul tinde să țină loc de gândire, o asemenea carte — și o asemenea seară — reamintesc că memoria, spiritul critic și prietenia rămân forme de rezistență. Întâlnirea de la Reșița a confirmat, încă o dată, că literatura nu trăiește doar în pagină, ci și în dialogul pe care îl provoacă, în comunitatea discretă pe care o adună în jurul ei.

La final, autografele și dedicațiile oferite de autor au prelungit firesc, într-un registru personal, dialogul din jurul cărții. Gesturi simple, dar grăitoare, care spun ceva esențial despre omul din spatele paginilor și despre felul său de a cultiva prietenia. Uneori, asemenea semne discrete luminează tăcut sensul unei seri întregi.