Mahalaua, ca spațiu al memoriei vii

Despre o carte, un autor și o lume care se povestește pe sine

Aseară, în 26 iunie 2025, la fosta Școală Pittner – un spațiu redat recent memoriei culturale a Reșiței – a avut loc lansarea volumului Mahalaua, de Victor Nafiru, apărut la Editura Castrum de Thymes (Giroc, 2025). Evenimentul a reunit aproximativ 150 de persoane și s-a transformat într-o întâlnire memorabilă cu literatura, tradițiile și identitatea unei lumi aflate între amintire și uitare.

Victor Nafiru, autorul volumului, a vorbit cu emoție despre semnificația acestui loc, mulțumind celor prezenți și exprimându-și convingerea că Școala Pittner va deveni, în anii care urmează, un spațiu de referință pentru viața culturală a orașului: „Un loc al comunității, redat cetățenilor. Un loc viu, în care vor prinde rădăcină tot mai multe evenimente culturale.”

Moderatorul serii, Daniel Botgros, a conturat de la început dimensiunea afectivă și identitară a volumului: Mahalaua este cartea satului Gogoșu, Mehedinți – locul în care Victor Nafiru s-a născut și a copilărit, dar care, în paginile sale, devine un arhetip al satului dunărean de după război. În acorduri de suflet, Fanfara din Goruia a susținut mai multe momente muzicale, reinterpretând melodii specifice satului Gogoșu, în semn de prețuire și continuitate.

Ada D. Cruceanu, una dintre primele cititoare ale manuscrisului, a privit Mahalaua ca pe un roman secvențial, construit din narațiuni scurte, dar strâns legate între ele, acoperind o jumătate de secol de viață rurală. A evidențiat prezența unei povești de dragoste care traversează deceniile și care adaugă o adâncime aparte ansamblului. Tonul cu care sunt povestite fricile, rupturile și speranțele unei comunități aflate sub presiunea istoriei – de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial până în perioada postcomunistă – este unul de o remarcabilă detașare caldă, fără sentimentalism, dar cu un atașament clar față de oameni și rosturile lor.

Cartea este prefațată de editorul Daniel Luca, care surprinde foarte bine esența acestei lumi rurale și limbajul ei viu. „Mahalaua lui Victor Nafiru este una rurală și nu este vorba de cea a orașului… Aici, ea face parte intrinsecă din sat, fără a se deosebi însă prea mult de cealaltă.” – scrie el, remarcând felul în care poveștile sunt construite din viață brută, cu toate contrastele ei: bucurie și lipsuri, naștere și moarte, griji și sărbătoare. Imaginea mahalalei este redată cu forță vizuală: „După dogoarea de peste zi, când nu vedeai țipenie de om, mahalaua se trezea la viață, cu femei și bărbați ieșiți la porți, cu copiii care nu-și terminaseră castelele din nisip…” Sunt imagini care nu vorbesc doar despre un loc, ci despre o întreagă umanitate.

Claudiu Dolot, participant la eveniment și el originar din Gogoșu, a simțit nevoia să mărturisească: prin aceste pagini, Victor Nafiru a atins sufletul poporului român. Dincolo de povești, el vede cu claritate – „de la obiceiurile politicienilor până la cele ale mahalalei”, cu același simț al observației fine și al umorului necruțător.

Sorin Fruntelată a adus un moment de relaxare printr-un scurt recital umoristic inspirat din Marin Sorescu, încheind cu o replică memorabilă – „A bătut clopotele” –, care părea să răspundă în ecou temei majore a cărții: trecerea timpului și sfârșitul lumilor.

Dan Popoviciu a vorbit despre structura simbolică a volumului: Mahalaua începe cu nașterea și se încheie cu moartea, conturând astfel destinul unei comunități care se naște și moare o dată cu membrii ei. El a remarcat redarea fidelă a traumelor colective – colectivizarea forțată, organizarea în „tovărășii” – dar și felul în care aceste experiențe dureroase au dus la forme profunde de solidaritate între oameni. Nafiru, spune el, este un autor „permanent îndrăgostit de viață și de scris”.

Intervenția lui Iacob Roman a adus o nuanță critică asupra titlului: „Poate că «Mahalaua» nu e titlul cel mai potrivit pentru un sat oltenesc. Poate «Provincie» ar fi exprimat mai exact esența.” Și totuși, tocmai în ambiguitatea acestui termen stă forța cărții. Mahalaua nu e o categorie urbană în sensul peiorativ, ci un spațiu de margine, de umanitate brută, de poveste. A urmat o incursiune în umorul local – „Când o fi la moartea mea, n-aprindeți lumânarea, aduceți-o pe mândra să mor cu ochii la ea” –, versuri care, deși par spontane, devin în mâna autorului proză de observație socială. Roman l-a așezat pe Nafiru în linia unei școli de proză reșițene, dar cu un accent aparte pe identitatea oltenească filtrată prin suflul Banatului.

În final, Gheorghe Jurma a sintetizat seara sub semnul unei observații esențiale: Victor Nafiru vine din gazetărie, fiind format la școala ziarului Timpul, dar în acest volum face pasul ferm către literatură. Mahalaua, spune criticul, nu e un roman, ci o carte de povestiri scrisă într-un ton interiorizat, cu o știință a dialogului remarcabilă. Cartea începe cu nașterea și se încheie cu moartea, urmând ritmul unei vieți complete. Jurma vede în această carte o maturizare literară, o lucrare care poate fi așezată cu cinste în orice zonă a prozei contemporane.

La final, Fanfara din Goruia a mai oferit un moment muzical – o închidere rotundă pentru o seară în care cuvintele, memoria și muzica au recompus împreună o lume ce părea pierdută.

Mahalaua lui Victor Nafiru nu este doar o întoarcere spre satul de altădată. Este o întoarcere spre noi înșine, către acea parte din memorie care nu se stinge, ci se povestește mai departe.