Mircea Lucescu – recunoștință împotriva amneziei și a fabulațiilor

Revenirea lui Mircea Lucescu la conducerea echipei naționale a reprezentat mai mult decât o simplă decizie sportivă. A fost consecința dorinței acestuia de a sprijini fotbalul românesc, aflat în regres accelerat. Într-un moment în care mulți au ales confortul neimplicării, el a ales responsabilitatea.

În locul recunoștinței firești pentru un om care a construit atât de mult, au apărut voci zgomotoase care au preferat să arunce acuzații absurde și lipsite de orice fundament. Mircea Lucescu nu a avut nimic de demonstrat.

A plecat din fotbalul românesc după o victorie categorică, 4-0 împotriva Austriei, lăsând în urmă o echipă națională competitivă. Cu Dinamo, echipă construită sub viziunea sa, a ajuns în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, performanță care rămâne un reper major în istoria sportului românesc.

La Corvinul Hunedoara, a transformat o echipă modestă într-o forță a campionatului, formând jucători care au devenit ulterior titulari incontestabili ai echipei naționale și care au evoluat în campionate puternice din Europa. În Italia, Turcia și Ucraina, Mircea Lucescu a confirmat această vocație de constructor. A câștigat campionate, cupe și supercupe europene, a format jucători, produs bani pentru patronii echipelor antrenate, a organizat echipe competitive și a lăsat o amprentă durabilă asupra cluburilor pe care le-a condus, devenind unul dintre cei mai respectați antrenori ai Europei.

Performanțele sale internaționale nu au fost întâmplătoare, ci rezultatul unei viziuni clare, al disciplinei și al unei înțelegeri profunde a jocului. Și totuși, în mod paradoxal, s-au găsit voci care să afirme că Mircea Lucescu ar fi „distrus” fotbalul românesc. O asemenea afirmație nu este doar nedreaptă, ci profund revoltătoare. Ea nu exprimă o opinie legitimă, ci trădează ignoranță, rea-credință și o lipsă flagrantă de respect față de adevăr și față de valorile acestui sport.

Trăim într-un spațiu public în care, pentru unii, injuria a devenit substitut al argumentului, iar jignirea – o formă de afirmare. Cei care nu au construit nimic își permit să judece cu o ușurință dezarmantă pe cei care au ridicat standardele fotbalului românesc. Este mai simplu să denigrezi decât să înțelegi, mai comod să arunci vina decât să îți asumi responsabilitatea pentru declinul unui sistem. Declinul fotbalului românesc nu a fost opera lui Mircea Lucescu, ci rezultatul unor decenii de management defectuos, lipsă de viziune și absență a unei strategii coerente.

A-l transforma într-un țap ispășitor nu reprezintă doar o nedreptate, ci și o încercare de a ascunde adevăratele cauze ale regresului. A spune lucrurilor pe nume – așa cum își justifică atitudinea unii indivizi care defilează cu propriul lor «adevăr» la butonieră – presupune discernământul de a înțelege și de a accepta realitatea dincolo de pasiunile personale. A te raporta cu fair-play la adevărul pe care îl invoci nu înseamnă a jigni, ci a fi preocupat, în mod autentic, de el, conștient că nu îți aparține doar ție, ci istoriei.

În fața evidenței, acuzațiile nefondate se risipesc, iar ceea ce rămâne este realitatea unei cariere excepționale. Istoria nu poate fi rescrisă de vocile gălăgioase ale prezentului. Ea este deja consemnată în performanțe, în jucătorii formați și în respectul câștigat pe marile arene ale lumii.

Mircea Lucescu nu a distrus fotbalul românesc; dimpotrivă, l-a construit, l-a reprezentat și l-a făcut vizibil. Verdictul aparține istoriei, nu celor care confundă libertatea de exprimare cu dreptul de a denigra. Iar istoria este clară: Mircea Lucescu a fost și a rămas unul dintre marii constructori ai fotbalului românesc și ai fotbalului în general. Acest lucru l-au simțit toți cei care îi omagiază viața și memoria pe marile stadioane ale lumii fotbalului.