Norii grei de deasupra României

România nu este în criză doar pentru că are un deficit bugetar de aproape 9%. Criza e mai adâncă. Este una de încredere, de echitate, de direcție. Și, mai ales, este o criză de oameni onești la conducere.

Ceea ce înrăutățește și mai mult situația este faptul că statul nu are curajul sau voința de a-i taxa corect tocmai pe cei care se hrănesc direct din resursele acestei țări sau din buzunarele unor consumatori captivi. Marile companii din energie, telecom și infrastructură – domenii unde nu există concurență reală și unde românii nu pot „alege altceva” – raportează an de an cifre de afaceri colosale și, în același timp, profit zero. E.ON Energie România a rulat aproape 14 miliarde de lei și a declarat pierderi de peste 350 de milioane. ENEL Energie Muntenia – 4,7 miliarde lei cifră de afaceri, dar pierdere de 377 milioane. Telekom Mobile – 1,3 miliarde lei și pierdere de peste 550 de milioane. Vodafone, Orange Communications, Delgaz Grid, Liberty Galați – toate beneficiază de infrastructură, de acces garantat la clienți și de piață asigurată, dar contribuie aproape simbolic la bugetul public.

E legal? Probabil. E moral? Categoric nu.

Este însă revoltător ca exact acolo unde se consumă energie, apă, date mobile, carburant sau oțel – adică în punctele vitale ale economiei și vieții cotidiene – să nu existe nicio responsabilitate fiscală reală.

În schimb, românul simplu plătește tot. Plătește factura, plătește impozitul, plătește scumpirea. Micile afaceri autohtone sunt hăituite în timp ce marile grupuri internaționale, care exploatează solul, subsolul și infrastructura națională, își ascund profiturile în scheme contabile sofisticate și își văd liniștite de afaceri.

Aceasta nu este economie de piață, ci o formă de capturare a economiei naționale, în complicitate cu slăbiciunea sau nepăsarea statului. Pentru a compensa lipsa acestor venituri reale, guvernul își îndreaptă privirea (și pixul legiuitor) spre românii de rând, care suportă deja cea mai mare taxare a muncii din întreaga Uniune Europeană.

În loc să fie protejați într-un moment economic dificil, aceștia sunt puși să plătească și mai mult:

Se impozitează pensiile și se rețin contribuții la sănătate, ignorându-se faptul că banii primiți ca pensie au fost deja impozitați și taxați la momentul contribuției.

Se anulează sporuri câștigate prin negociere legală.

Se reduce venitul net prin noi contribuții și tăieri mascate.

Se majorează TVA-ul, cu efect direct asupra prețurilor la produse de bază.

Pe scurt: cei mai mulți plătesc pentru că statul nu are curajul să taxeze corect pe cei puțini, dar puternici.

În paralel, cheltuielile statului rămân neverificabile, excesive și adesea de-a dreptul scandaloase. Autostrăzile noastre sunt printre cele mai scumpe din Europa. Spitalele regionale se proiectează de zece ani fără să se toarne o fundație. Școlile se renovează la prețuri care ar putea ridica o universitate în Germania. Marea parte a banilor merge pe avize, consultanță, studii de fezabilitate și alte documente pe cât de inutile, pe atât de bine plătite.

Reforma administrativ-teritorială, promisă și amânată de fiecare guvern, bate pasul pe loc. Continuăm să întreținem sute de comune cu 1.000 de locuitori și zeci de consilii județene unde nepotismul și sinecurile sunt regulă, nu excepție.

În timp ce pensionarii sunt impozitați și micii antreprenori sunt hăituiți de controale absurde, directori de agenții, membri ai consiliilor de administrație și alte personaje din cercul favorizaților primesc salarii și beneficii obscene, fără nicio legătură cu performanța.

Toate acestea generează o frustrare profundă, o înverșunare legitimă a românilor care nu mai acceptă să fie „plătitorii de serviciu” ai unui sistem care nu îi apără, nu îi respectă și nu le întoarce nimic. E revoltător să ți se ceară „solidaritate” în timp ce statul e incapabil să își facă ordine în propria curte.

În plus, statul român a făcut o greșeală strategică gravă: i-a lăsat pe acești operatori să ridice prețurile la gaze, energie și alte servicii esențiale la un nivel inaccesibil pentru majoritatea românilor. În loc să reglementeze ferm piața și să protejeze populația, a ales calea subvenției – adică a plătit în locul cetățeanului, alimentând astfel direct profiturile celor care deja își permiteau să joace dur. Am cedat fără rezistență presiunii marilor corporații și lobby-urilor de influență. Am preferat să plătim noi, din fonduri publice, factura scumpă a unei piețe lăsate de capul ei. Iar acum, toate aceste costuri – miliarde de lei – trebuie acoperite din nou tot de cetățean, prin noi tăieri, noi taxe și noi umilințe.

Astfel am transformat România, pas cu pas, într-un loc foarte prietenos cu marile interese financiare și profund ostil propriei populații. În timp ce companiile își negociază liniștite facilități și scheme de „optimizare fiscală”, românul de rând nu mai are cu cine negocia nimic: doar primește, plătește și tace. Până nu va mai putea.

Este o politică fiscală cinică, dezechilibrată și – cel mai grav – periculoasă pe termen lung.

De ce? Pentru că în spatele fiecărei măsuri de austeritate suportate doar de popor se acumulează o frustrare. Se adună nedreptate peste nedreptate. Și când oamenii se simt mințiți, abandonați și împinși spre sărăcie, nu mai au încredere nici în reguli, nici în instituții, nici în moderație.

Din păcate, în lipsa unui orizont clar, speranțele se agață tot mai des de discursurile zgomotoase ale unor lideri populiști sau extremiști. Oamenii obosiți de promisiuni goale caută răspunsuri simple. Iar cei care le oferă țapi ispășitori și vinovați inventați devin tot mai atractivi.

Atenție! Asta nu este o soluție, ci începutul unei prăbușiri și mai grave.

Personal, ca lider sindical și publicist, nu am nicio încredere în aceste voci radicale. Nu văd în ele nimic bun, doar gargară, isterie colectivă și lipsă totală de responsabilitate. Dar pot înțelege de ce tot mai mulți români ajung să le asculte.

Statul român – și prin extensie clasa politică întreagă – trebuie să înțeleagă că nu poți cere sacrificii de la cei pe care i-ai umilit și ignorat ani de zile. Nu poți cere „solidaritate” de la cei care abia mai supraviețuiesc, în timp ce elitele administrative și economice prosperă pe spinarea lor.

Și, mai ales, nu poți construi o societate sănătoasă în care povara este pusă doar pe umerii celor mai slabi.

Suntem într-un moment de răscruce. Iar dacă nu schimbăm direcția rapid – printr-o fiscalitate corectă, prin reducerea risipei bugetare, prin reforme reale în administrație și prin stoparea favorizării marilor companii în detrimentul cetățeanului – norii negri care se adună la orizont se vor transforma într-o furtună greu de stăpânit.

Românii au tăcut prea mult. Dar când încep să vorbească – și mai ales să strige – nu va mai fi nimeni care să poată opri dezastrul.

Sursă foto: Ionel Covariuc