Octavian Doclin – boemia ca formă de autoritate (In memoriam)

Octavian Doclin a fost, înainte de toate, un poet care și-a trăit locul în literatură fără complexe și fără negocieri inutile. Un boem în toată puterea cuvântului, un spirit neliniștit, mereu în mișcare, capabil de apariții-surpriză și de dispariții la fel de neașteptate. Neliniștea lui era zgomotoasă și productivă, în același timp: se vedea în cărți, în reviste, în oamenii pe care i-a adunat în jurul său, având ca principal pretext literatura.

În Banatul Montan, a fost singurul care putea deschide larg ușa Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Nu prin simpla poziție, ci prin autoritate. O autoritate dublată de valoare poetică și de o atitudine care îi câștigase un loc real în structura de conducere, de unde putea fi auzit și unde conta. Pentru mulți, asta a însemnat nu doar un sprijin simbolic, ci o șansă concretă de a fi văzuți și luați în serios.

Generozitatea lui nu era teatrală, chiar dacă, prin felul de a fi și prin anvergură, afișa adesea o asemenea atitudine, care îi dădea un farmec aparte. O făcea pentru că era convins de valoarea sa literară și de locul pe care îl ocupa în raport cu cei din jur, fie ei politicieni de calibru, scriitori sau oameni de rând. Pe toți îi trata cu aceeași măsură, cu convingerea că, dincolo de funcții, poziții sau importanță socială, mai presus de toate rămâne versul. Versul lui.

A scris despre Reșița cu patos, nu ca despre un decor, ci ca despre un loc trăit. În Imnul Reșiței, versurile: „Orașul n-are ziduri de cetate / Și nici istorii milenare-n date, / Dar flacăra ce-n inima lui bate / E-un diamant cu sute de carate” spun limpede felul în care vedea el orașul: fără festivism și fără retorică goală, dar cu o emoție directă, asumată, care transformă locul într-o valoare. Pentru Doclin, Reșița nu era un pretext liric, ci o apartenență.

Există însă un vers care îi concentrează poate cel mai bine poezia și felul de a privi lumea: „binecuvântează, Doamne, anotimpul când pe dealuri răchia dă în floare”. E acolo Banatul, e acolo limba vie, e acolo începutul și promisiunea. Doclin avea darul de a lua un cuvânt din vorbirea curentă și de a-l ridica, fără emfază, la rang de imagine memorabilă. Patosul lui nu era strigat, ci așezat în lucrurile simple, pe care le făcea să capete greutate și sens.

Ca poet, a fost exigent cu sine și cu ceilalți. Nu făcea concesii modei și nu căuta efecte rapide. Scrisul lui e construit din tensiune, din concentrare, dintr-o luptă continuă cu forma și cu sensul. De aici și respectul de care se bucura: nu doar pentru că avea o operă amplă, ci pentru că fiecare carte venea dintr-o necesitate reală, nu din rutină.

Dar Octavian Doclin a fost și un constructor de contexte culturale. A ținut în viață reviste, a coordonat proiecte editoriale, a creat spații de întâlnire și de dialog. Reflex n-a fost pentru el o tribună personală, ci un loc deschis, unde literatura trebuia să circule, să se confrunte, să se vadă. Apariția oricărei reviste literare în spațiul bănățean era, în ochii lui, un motiv de bucurie, nu un motiv de suspiciune.

Poate că una dintre cheile personalității lui era această capacitate de a transforma viața însăși într-un spectacol. Juca teatru în viața cotidiană, dar o făcea din plăcerea spectacolului, din bucuria întâlnirii, din nevoia de a da culoare și tensiune momentului. În fond, era un „om-spectacol” nu din vanitate, ci dintr-o formă de vitalitate care nu suporta cenușiul.

Asta se vede cel mai bine în lucrurile trăite, nu în etichete. Îmi amintesc o după-amiază petrecută în curtea casei mele, în fața a două carafe de vin. Venise pentru o discuție legată de apariția revistei Reșița literară, la care aveam și eu un rol. Aflasem că se manifestase într-un fel pe care i l-am reproșat, iar el a ales să-mi facă o vizită, acasă, ca să lămurim lucrurile într-o discuție fără intermediari. Întâlnirea asta a fost felul lui de a așeza lucrurile în firescul lor, înainte ca un simplu reproș să capete proporții inutile.

Ne-am așezat la masă, într-o după-amiază liniștită, și am început să vorbim exact despre ce trebuia. O carafă de vin a apărut firesc pe masă, apoi încă una. Plăcerea discuției le-a chemat. De la o carafă la alta, conversația s-a lărgit singură. Am vorbit despre reviste, despre literatură, despre oameni, despre cât de ușor se nasc neînțelegerile și cât de simplu se pot așeza lucrurile când sunt spuse direct. Timpul a trecut fără să-l măsurăm. Când ne-am ridicat de la masă, știam că întâlnirea își făcuse treaba. Pentru mine, a fost momentul în care am înțeles omul din spatele numelui și în care respectul s-a așezat, simplu și durabil.

În același an, Societatea „Pro Banatul de Munte” și Cenaclul „Semenicul” au organizat concursul de poezie „Ion Chichere”, ajuns deja la a patra sau a cincea ediție. În spațiul cultural al Banatului Montan, cei doi mari poeți s-au aflat mereu într-o neîmpăcată, dar frumoasă, rivalitate poetică. L-am invitat pe Octavian Doclin să acorde premiile. Gestul avea o încărcătură simbolică limpede: de la un mare poet pentru un alt mare poet.

A urcat pe scenă cu acel aer al lui, în care plăcerea spectacolului și naturalețea se întâlneau firesc. Discursul a fost despre poezie și despre cel care nu mai era, spus cu o generozitate care a pus lucrurile în ordinea lor adevărată. Sala a simțit asta imediat. În acel moment, Octavian Doclin a arătat, mai limpede decât în multe alte ocazii, ce înseamnă măreția care nu are nevoie de demonstrații: capacitatea de a-l pune pe celălalt în lumină și de a lăsa poezia să fie mai importantă decât orice altceva.

Privind înapoi, cele două scene se leagă firesc. În curte, la masa cu vin, am văzut omul care știe să așeze lucrurile prin dialog. Pe scenă, la concursul „Ion Chichere”, am văzut poetul care știe să transforme o rivalitate într-un gest de noblețe. Între aceste două momente se află, poate, una dintre cele mai limpezi imagini ale lui Octavian Doclin: un om pentru care întâlnirea, cuvântul și poezia au contat întotdeauna mai mult decât orice orgoliu.

Astăzi, la 76 de ani de la nașterea lui și la șase ani de la plecarea dintre noi, Octavian Doclin rămâne nu doar prin cărțile sale, ci prin acest fel de a fi: liber, neliniștit, generos, spectaculos în prezență și profund în esență. Un om pentru care, dincolo de toate rolurile, funcțiile și ierarhiile, cel mai important a rămas întotdeauna versul — și adevărul din el.

Notă biografică

Octavian Doclin a fost poet, animator cultural și editor, una dintre figurile centrale ale vieții literare din Banatul Montan și din Banat. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, a avut un rol activ în conducerea acesteia și în susținerea scriitorilor din afara marilor centre culturale. A publicat numeroase volume de poezie și a coordonat reviste și proiecte editoriale, între care Reflex, contribuind decisiv la menținerea unui spațiu viu de dialog literar. Legat profund de Reșița și de Banat, a rămas în memoria celor care l-au cunoscut ca poet, spirit boem și constructor de contexte culturale.

Despre poezia lui Octavian Doclin au scris, de-a lungul timpului, critici și istorici literari importanți. Mircea Martin a subliniat coerența și tensiunea interioară a scrisului său, văzând în Doclin un poet al concentrării și al gravității discrete. Cornel Ungureanu a remarcat dimensiunea reflexivă și forța de construcție a universului său poetic, legată de un fond etic solid. Gheorghe Grigurcu a evidențiat rigoarea expresiei și refuzul efectelor facile, iar Lucian Alexiu a vorbit despre continuitatea și unitatea operei sale, dincolo de etichete și mode literare. Al. Cistelecan a insistat asupra tensiunii dintre simplitatea aparentă a limbajului și densitatea de sens a poemelor, care dau poeziei lui Doclin o gravitate recognoscibilă.