Pelerini între două ape, de la Mediterana la Atlantic, în căutarea unui sens

– 25 mai 2025 –

Sub blestemul asfaltului și binecuvântarea florilor

– 26 mai 2025 –

Drumul ploii și tăcerea catedralei: o zi în sufletul Pamiers

– 27 mai 2025 –

Pelerini între două ape,
de la Mediterana la Atlantic, în căutarea unui sens

• Ziua a… (n-avem timp de numere când călcăm pe muchia lumii)

Seara din Pamiers a fost una tihnită, dacă ignorăm scara care părea desprinsă dintr-o poveste gotică – îngustă ca o spovedanie și abruptă ca un păcat neiertat. WC-ul, cocoțat la parter ca o umilință medievală, ne-a făcut să visăm la confortul unei păduri cu frunze primitoare.

Am părăsit orașul în jurul orei 8, cu pași încă amorțiți, dar cu mintea aprinsă de ideea că, undeva departe, Atlanticul așteaptă să-și unească valurile cu Mediterana prin urmele noastre.

Traseul ne-a aruncat direct pe un drum național, flancat de dealuri și străbătut de mașini care goneau cu viteză amețitoare. Ne-am simțit ca niște pelerini inconștienți, fără vestă reflectorizantă, rătăciți într-un roman de groază. Din fericire, după vreo 1,5 kilometri de mers cu inima în gât, soarta ne-a oferit o ieșire salvatoare: o potecă tăcută, ascunsă printre copaci, unde începe și ramura piemonteză a marelui drum.

Au urmat trei kilometri de urcuș nemilos, un test pentru genunchi, plămâni și voință. Fiecare cotitură părea o promisiune încălcată. Dar, deodată, pădurea s-a deschis și în fața noastră s-a așternut o poiană luminată de soare, unde păștea un ciopor de oi demne de un salon de modă rural. Înalte, elegante, cu o prestanță aristocratică, păreau să știe ceva ce noi încă bâjbâiam să înțelegem.

După câteva poze și câteva momente de contemplare mistică (camuflată sub scuza că „ne tragem sufletul”), am continuat. Peisajul s-a metamorfozat într-o simfonie a dealurilor molcome, a caselelor cochete, a liniștii pătrunse de triluri și freamăt vegetal. O Franță ascunsă de pliantele turistice.

Undeva, pe traseu, trei cai – falnici, lucioși, impecabili – pășteau lângă o casă ce părea decupată dintr-un vis de copil despre vacanțele la țară. Am intrat în curtea neîngrădită cu sfiala unor musafiri ai destinului. Ne-a întâmpinat un câine Berger belge, curios și vigilent, dispus să ne accepte dacă ne purtăm cuviincios. N-am avut timp de temeri: din casă a ieșit Danielle.

Chipul ei era ca o zi de primăvară timpurie – cald, deschis, fără pretenții. Nici n-am apucat să întrebăm bine de un bar, că ne-a invitat la masa de pe terasă. A venit în câteva clipe cu cafele la filtru și zahăr în formă de inimioare. Am sorbit din ceștile aburinde ca niște inițiați într-un ritual de trezire spirituală. Danielle ne-a vorbit despre fiica sa din Toulouse, despre cei doi nepoți, despre caii lor și despre mașina de transport care trăda un trecut (sau prezent) sportiv.

I-am spus cine suntem și ce facem: pelerini români, legați de o promisiune tăcută – să unim Mediterana cu Atlanticul, pas cu pas, vis cu vis.

Ne-a urat drum bun. Am plecat cu gustul cafelei pe buze și cu un soi de recunoștință care nu se poate traduce în nicio limbă.

După alți kilometri de liniște și verde, am ajuns la Saint-Victor-Rouzaud. Biserica își înălța turla timidă în mijlocul unui sat ce părea că a uitat să se grăbească. Acolo, o femeie prietenoasă ne-a pregătit o masă cu bănci – un altar temporar pentru sandviciurile noastre din rucsac. Costel a sorbit o bere cu aer de om care a cucerit vârful unei piramide. Am pus ștampilele pe credenciale, ne-am rugat în tăcere și am pornit mai departe.

Ultima parte a zilei – o urcare năucitoare spre Montégut-Plantaurel, cu diferențe de nivel care îți pun la încercare nu doar gambele, ci și filosofia de viață. Apoi o coborâre mântuitoare, pe care am străbătut-o cu ochii la cer, mulțumind.

Madame Frangeul, din Plantaurel, ne-a întâmpinat cu o bere mică, rece ca o mână întinsă în pustiu. Casa ei avea rigoarea unei pensiuni bine administrate și ospitalitatea unei bunici ce așteaptă colindători. Ne-a explicat regulile, ne-a luat hainele și le-a băgat la spălat, iar în timp ce scriu, pregătește cina pentru noi trei – eu, Costel și Vasile – și doi italieni: un tânăr și mama sa.

Eu voi dormi cu băiatul, mama lui – singură, iar Costel – cu Vasile. Așa a decis Madame Frangeul, iar cine suntem noi să contrazicem o autoritate a bunului-simț?

Ziua aceasta, cu doar 20 de kilometri pe hârtie, s-a simțit ca un roman de rezistență fizică și revelații tăcute. Învățăm, pas cu pas, că Franța nu e ceea ce ni s-a povestit. Nu e aroganța de pe bulevardele pariziene, ci bunătatea tăcută a celor care trăiesc printre fânețe și câini credincioși. Nu te claxonează, nu te ocolesc cu ură, ci cu răbdare. Și când e nevoie – îți oferă o cafea, un zâmbet, o binecuvântare anonimă.

Călătoria continuă. Atlanticul încă ne așteaptă.