Reforma care nu mai are timp

Ilie Bolojan nu vorbește frumos. Nici nu caută să fie pe placul tuturor. Spune lucruri pe care mulți le știu, dar puțini le spun clar: statul român s-a obișnuit să se administreze pe sine, nu să-și servească cetățenii. Iar administrația locală este locul unde această boală veche se vede cel mai bine.

Există în România sate și comune în care viața de zi cu zi este o permanentă provocare. Apa se aduce cu bidoanele. Drumul e o succesiune de gropi și noroi. Canalizarea e o promisiune veche, repetată din patru în patru ani. Și totuși, în mijlocul acestei fragilități, statul e prezent — ordonat, birocratic, complet: primărie, consiliu local, secretar, contabilitate, ședințe, hotărâri, salarii.

Două Românii coexistă în același loc.
Una care se luptă cu lucrurile elementare.
Alta care funcționează impecabil pe hârtie.

Când Bolojan vorbește despre reforma administrativă, exact acest paradox îl are în vedere. Nu identitatea locală. Nu tradițiile. Ci disproporția. Faptul că un stat poate întreține structuri, dar nu poate livra apă. Că poate plăti funcții, dar nu poate construi infrastructură.

Problema nu este că aceste comunități există. Problema este că ele sunt lăsate să funcționeze într-un sistem care le promite autonomie, dar le oferă dependență. Trăiesc din transferuri, nu din economie locală. Așteaptă bani de la centru, dar răspund tot mai puțin pentru rezultate. Iar între timp, resursele se risipesc în fragmente prea mici pentru a deveni eficiente.

De aceea reforma nu mai este o temă teoretică. Este o urgență. Fiecare an în care amânăm înseamnă încă un an în care banii se duc spre întreținerea aparatului, nu spre schimbarea reală a vieții oamenilor. Înseamnă încă un an în care decalajele cresc și devin, încet, ireversibile.

Și totuși, tocmai pentru că reforma e necesară, ea vine cu riscuri reale. Nu orice tăiere e reformă. Nu orice comasare produce automat eficiență.

Primul pericol este graba oarbă. O reformă făcută doar cu rigla și harta poate duce la un stat mai mare, mai departe, mai impersonal. Dacă decizia se îndepărtează de oameni, iar serviciile nu ajung mai aproape, sentimentul va fi unul de pierdere, nu de progres.

Apoi există riscul uniformizării. Nu toate comunitățile mici sunt eșecuri. Sunt administrații care funcționează decent tocmai pentru că sunt aproape de oameni. A le trata la fel cu cele incapabile înseamnă să distrugi ceea ce încă merge.

Mai e și tentația periculoasă de a transforma reforma într-o pauză. „Mai întâi reorganizăm, apoi investim.” Doar că acest „apoi” riscă să nu mai vină niciodată. O reformă administrativă care nu aduce rapid apă, drumuri, servicii vizibile va fi percepută ca un joc de putere, nu ca o soluție.

În fine, cel mai mare risc rămâne comunicarea slabă. Dacă oamenii nu înțeleg de ce pierd o primărie, dar nu văd imediat ce câștigă în loc, reforma va fi respinsă instinctiv, chiar dacă este corectă.

Cu toate acestea, alternativa este mai rea. Mult mai rea.
Să păstrăm un sistem care funcționează prost, doar pentru că ne e teamă să-l schimbăm, înseamnă să acceptăm stagnarea ca normalitate.

Ilie Bolojan are dreptate într-un lucru esențial: statul român nu mai poate fi reformat din politețe. Reforma administrativă va deranja, va produce tensiuni, va costa politic. Dar fără ea, România va continua să fie un stat cu instituții vizibile și servicii invizibile.

Nu mai vorbim despre viitor.
Vorbim despre prezentul care se degradează în fiecare zi.

Iar întrebarea nu este dacă reforma doare.
Ci cât de mult ne mai permitem să doară lipsa ei.