România care se anulează singură: când drepturile celuilalt devin amenințare și nu oportunitate

România nu duce lipsă de nemulțumiri. Le simțim zilnic, în buzunar, în școli, în spitale, în instituțiile publice sau pe piața muncii. Fiecare grup social trăiește presiunea vremurilor: unii luptă pentru salarii decente, alții pentru pensii corecte, pentru servicii publice funcționale, pentru siguranță, pentru un trai demn.

Și totuși, în mod paradoxal, atunci când cineva are curajul să ceară – nu privilegii, ci drepturi naturale într-o democrație – ceilalți nu se alătură, ci se opun. În loc să ne solidarizăm, ne anulăm unii pe alții. Iar în această anulare reciprocă, guvernanții scapă de orice presiune reală. Pentru că o societate dezbinată nu poate cere, nu poate corecta, nu poate construi.

De ce fiecare protest devine „prea mult” pentru ceilalți?

E un model care se repetă obsesiv: profesorii ies în stradă, iar un val de critici le reproșează vacanțele. Sindicaliștii protestează, și apar voci care le numără privilegiile. Medicii cer condiții, iar pacienții simt că le sunt adversari. Fermierii își cer drepturile, dar sunt văzuți ca o „elită” ajutată prea mult.

Fiecare revendicare, oricât de legitimă ar fi, este întâmpinată cu ironie, neîncredere sau ostilitate. De ce? Pentru că în România ultimilor ani, s-a inoculat ideea falsă că drepturile sunt o resursă finită, iar dacă cineva „primește ceva”, altcineva trebuie să piardă.

Dar drepturile fundamentale – dreptul la muncă decentă, la o pensie echitabilă, la educație, la sănătate, la protecție socială – nu sunt o ciorbă care se împarte la masă. Nu se termină. Dimpotrivă: cu cât mai mulți le au garantate, cu atât mai puternică devine întreaga societate.

Lipsa solidarității – cea mai periculoasă formă de involuție democratică

Am ajuns în situația în care statul nici nu mai are nevoie să înăbușe protestele. Nu mai e nevoie de reprimare sau discreditare oficială. Se ocupă cetățenii între ei. Când un grup social își face auzită vocea, celelalte segmente ale societății sunt primele care o reduc la tăcere.

Această lipsă de solidaritate nu e doar un blocaj emoțional. Este o disfuncție profundă a democrației. O democrație nu poate funcționa în absența unui minim respect între cetățeni. Dreptul celuilalt de a cere nu trebuie perceput ca o amenințare, ci ca o expresie firească a apartenenței la același cadru de viață, la același contract social.

Într-o societate matură, oamenii înțeleg că susținerea unui protest, a unei revendicări sau a unui grup profesional nu înseamnă renunțarea la propriile nevoi – ci susținerea unui climat în care, atunci când va fi nevoie, și vocea lor va putea fi ascultată.

Împotriva concurenței durerii – pentru recunoașterea drepturilor legitime

România suferă de o boală cronică: „concurența durerii”. Fiecare spune că o duce mai greu decât celălalt. Fiecare se simte mai îndreptățit. Dar politica nu este un clasament al suferinței. Este un mecanism prin care se stabilesc priorități și se distribuie resurse în mod echitabil, în baza unor principii – nu în baza concursului de lacrimi.

E timpul să ne întoarcem la aceste principii. Drepturile fundamentale nu sunt negociabile. Un salariu decent nu e un moft. O pensie calculată corect, pe baza contribuțiilor, nu e un privilegiu. Un sistem de sănătate funcțional nu e un bonus. Educația de calitate nu e „răsfăț”. Sunt elemente de bază ale unui stat care se vrea funcțional și democratic.

Dreptul celuilalt este, în realitate, și al meu

Avem nevoie de o schimbare profundă în mentalitatea colectivă: să învățăm să vedem în dreptul celuilalt o garanție și pentru drepturile noastre. Dacă profesorii sunt tratați corect, va exista un precedent pentru tratarea corectă a oricărui angajat. Dacă muncitorii pot negocia colectiv, și alții vor putea. Dacă pensionarii care au contribuit o viață întreagă sunt tratați corect, va exista speranță și pentru tinerii de azi, care muncesc și contribuie.

Respectarea principiului contributivității trebuie să fie regula de bază în orice sistem de pensii, cu tratament echitabil pentru toți cetățenii, fără privilegii ascunse în spatele unor regimuri speciale.

Fiecare câștig social, oricât de limitat ar părea, contribuie la întărirea unui model de echitate, nu la risipirea unei „felii de tort”.

De aceea, nu trebuie să așteptăm ca toate categoriile sociale să sufere „în sincron” pentru a le recunoaște dreptul de a se exprima. O societate matură sprijină cauza justă indiferent cine o rostește. Nu din altruism, ci din conștiința faptului că, într-o zi, va veni rândul fiecăruia.

România nu va fi un stat mai bun atunci când guvernanții se vor reforma miraculos. Va fi mai bună atunci când cetățenii ei vor înțelege că drepturile nu se cer doar pentru „noi”, ci și pentru „ceilalți”.

Iar ceilalți nu sunt dușmanii noștri. Sunt oglinda în care ne vom privi, inevitabil, atunci când ne va fi greu. Să nu uităm asta.

Sursă foto: Getty Images