Privind cifrele, România pare o poveste de succes. PIB-ul a crescut de peste șase ori, investițiile străine s-au înmulțit, salariile au crescut, iar comerțul exterior s-a amplificat de zece ori. Speranța de viață a urcat cu cinci ani și jumătate, iar rata șomajului s-a stabilizat în jurul valorii de 5,5%. Dar dacă totul merge atât de bine, de ce spitalele sunt încă locuri unde mergem cu teamă? De ce școlile nu mai sunt o garanție a reușitei, iar tinerii nu mai văd un viitor aici? De ce avem milioane de români plecați și sate care se golesc? Cum se face că am crescut economic, dar nu și ca societate?
Mulți ar spune că marea schimbare a început în 1989. Într-un sens istoric, da. Dar realitatea este că adevărata direcție a dezvoltării României s-a conturat după 2003, când integrarea europeană a devenit o certitudine. Atunci a început adaptarea economiei și a instituțiilor la modelul occidental, iar aderarea oficială la UE în 2007 a accelerat acest proces.
Ultimii 20 de ani au fost perioada în care România ar fi trebuit să-și definească viitorul, să-și reconstruiască instituțiile, să-și creeze propriul model de dezvoltare. Și, totuși, suntem încă într-o tranziție fără sfârșit.
În ultimii 20 de ani, România a mers înainte, dar fără să își clarifice direcția. Am adoptat modele economice, am creat instituții după tipare occidentale, dar fără să ne întrebăm cum se potrivesc realității noastre. Am importat idei, dar am pierdut discernământul.
Am deschis larg porțile pentru tot ce venea din afară, dar fără un filtru autentic:
Administrația publică a rămas o junglă birocratică, unde digitalizarea înseamnă doar că trebuie să dai aceleași hârtii la mai multe ghișee.
Educația e în colaps, dar nu pentru că nu sunt bani, ci pentru că nu mai e respectată. Școala a devenit un decor, unde unii se prefac că predau, iar alții se prefac că învață.
Sărăcia n-a dispărut, doar s-a mutat în alte locuri. Orașele mari s-au ridicat, dar satele României mor încet, golite de tineri și de speranță.
Ne-am comportat ca și cum progresul înseamnă doar a consuma mai mult, a avea mai multe autostrăzi și malluri, fără să ne întrebăm: Ce fel de societate vrem să devenim?
Ei sau noi? Cine poartă vina?
Politicienii sunt, desigur, principalii vinovați. Au jefuit, au mințit, au blocat dezvoltarea reală de frică să nu piardă controlul. Dar nu sunt singurii.
Suntem vinovați și noi.
Noi, cei care ne-am resemnat.
Noi, cei care ne mulțumim să spunem „merge și așa”.
Noi, cei care am fugit în alte țări în loc să luptăm aici.
Noi, cei care, la fiecare patru ani, ne vindem votul pe o promisiune ieftină.
Noi, cei care credem că putem fenta sistemul, că putem trăi din mici șmecherii, că regulile sunt pentru fraieri.
Dacă vrem să înțelegem de ce România e încă blocată într-o tranziție fără sfârșit, trebuie să avem curajul să ne privim și pe noi în oglindă.
România nu mai este o țară săracă, dar nici nu este o țară bogată. Nu mai este izolată, dar nici nu știe cine este cu adevărat. Ne-am dorit să fim „ca afară”, dar fără să ne construim o identitate solidă.
Am ajuns într-un punct periculos: avem mai mult decât oricând, dar simțim că ne lipsește ceva esențial. Coeziunea. Încrederea. Rădăcinile.
Pentru că, în graba noastră de a ne „moderniza”, am aruncat peste bord tocmai lucrurile care ne puteau ancora: respectul pentru educație reală, încrederea în valori testate de timp, stabilitatea principiilor care dau unui popor forța de a rezista.
Încotro?
Nu e prea târziu să găsim un echilibru. Dar asta înseamnă să fim mai atenți la ce păstrăm și ce schimbăm. Să învățăm să construim, nu doar să copiem. Să discernem între progres real și imitație superficială.
Dacă vrem să fim mai mult decât un teritoriu de tranzit și o piață de desfacere, trebuie să ne întrebăm: Ce ne face, cu adevărat, să fim noi? Și să începem să reconstruim de acolo.
Sursă foto: Shutterstock
