România după implozie

M-am gândit să scriu acest articol după ce am auzit, într-o discuție, următoarea frază: „România nu mai contează.”

Era vorba despre sport, despre ring, despre vremea în care România avea o școală de box care producea campioni și despre prezentul în care abia dacă mai apărem pe radarul marilor competiții. Dar fraza mi-a rămas în minte și, aproape fără să vreau, m-am întrebat: de fapt… unde mai contează România?

Întrebarea sună brutal și, probabil, îi va deranja pe mulți. Nu spun că România nu mai are oameni valoroși sau că nu mai avem performanțe. Ar fi absurd. Spun altceva: România mai contează prea adesea prin excepțiile sale, nu prin forța sistemelor care ar trebui să producă performanță.

În sport încă avem campioni. La Jocurile Olimpice de la Paris, România a câștigat nouă medalii și a ocupat locul 23 în clasamentul pe națiuni. David Popovici, canotajul, Mihaela Cambei, Ana Bărbosu ne-au amintit că talentul românesc nu a dispărut. Dar am avut 19 medalii la Atena 2004, 26 la Sydney 2000 și 53 la Los Angeles 1984. Nu oamenii cu potențial au dispărut, ci, în bună măsură, sistemul care îi descoperea, îi forma și îi îndrepta spre performanță.

În învățământ situația este poate și mai dureroasă, pentru că aici se pregătește România de mâine. Rezultatele PISA arată că elevii români rămân sub media OECD la matematică, lectură și științele naturii, iar ponderea celor aflați sub nivelul minim de competență a crescut. Noi continuăm să ne lăudăm, pe bună dreptate, cu olimpicii. Numai că olimpicul este excepția. Școala trebuie judecată și după copilul obișnuit, după cel de la sat, după copilul dintr-o familie săracă, după cel care nu are meditator și nici părinți care să poată suplini ceea ce sistemul nu-i oferă.

În cercetare, inovare și tehnologie decalajul este la fel de vizibil. Nu poți cere unei țări să producă viitor investind în el ca într-o activitate secundară și nu poți vorbi despre economie competitivă, inteligență artificială ori industrie de vârf cât timp cercetarea rămâne cenușăreasa bugetelor. După aceea ne mirăm că pleacă cercetătorii, că importăm tehnologie și că oamenii buni își găsesc locul în alte sisteme. Performanța nu se obține prin discursuri patriotice, ci prin școli, laboratoare, profesori, investiții, rigoare și continuitate.

În economie, România a recuperat mult față de punctul de plecare de după comunism și ar fi nedrept să negăm acest lucru. Dar cifrele ultimilor ani arată o economie care încetinește și un stat apăsat de deficite. Economiștii pot explica și contextualiza totul; omul obișnuit vede însă cât câștigă, cât costă mâncarea și energia, cât plătește statului și ce primește înapoi.

Și mai apare o întrebare: de ce ajungem atât de des să cumpărăm ceea ce alții au abandonat deja? Tehnologii depășite, echipamente aflate spre sfârșitul ciclului lor, practici și modele pe care alții au început deja să le pună sub semnul întrebării. Ceea ce pentru ei reprezintă ieri ajunge la noi ambalat frumos și prezentat drept mâine.

De ce? Pentru că suntem o bună piață de desfacere? Pentru că negociem prost? Pentru că oamenii care hotărăsc nu au competența necesară? Pentru că există interese mai puternice decât interesul public? Sau pentru că, într-o țară în care răspunderea se diluează între instituții, comisii, ministere și mandate politice, este mai simplu să cumperi ceea ce au făcut alții decât să construiești ceva al tău?

Ajungem târziu la viitor și, uneori, cumpărăm cu bani grei trecutul altora.

În turism avem aproape tot ceea ce și-ar putea dori o țară: munți, mare, Delta Dunării, sate, cetăți, biserici fortificate, mănăstiri, orașe istorice, Bucovina, Maramureș, Transilvania, Banat. Și totuși, cifrele arată că România continuă să atragă puțini turiști străini raportat la media europeană.

Avem ce arăta lumii, dar nu știm să-i trezim interesul.

Și exemplele pot continua. Numai că, vorbind doar despre cifre, riscăm să lăsăm impresia că România a fost victima unei calamități naturale. Ca și când școala s-ar fi degradat singură, cercetarea s-ar fi subfinanțat singură, sportul de masă ar fi dispărut singur, administrația s-ar fi birocratizat singură, turismul nu s-ar fi dezvoltat pentru că așa au vrut munții, iar deficitele ar fi venit odată cu ploaia.

Numai că lucrurile nu stau așa.

În spatele acestor eșecuri au existat decizii. Guverne, parlamente, președinți, miniștri, partide, instituții, șefi de agenții, consilii de administrație. Oameni care au hotărât și oameni care, văzând ce se întâmplă, au preferat să tacă.

După mai bine de trei decenii și jumătate, nu mai pot pune totul pe seama ghinionului. Am văzut suficientă nepăsare, nepricepere, clientelism și suficient interes personal așezat deasupra interesului public. Și am ajuns să mă întreb: unde se termină prostia și unde începe sabotajul?

Știu că este un cuvânt greu. La fel de greu este și cuvântul trădare. Dar, după 35 de ani, nu mai simt nevoia să demonstrez ceea ce pentru mine a devenit evident. Cine vede lucrurile altfel are dreptul să o facă. Eu privesc rezultatul și nu mai cred că fiecare decizie proastă poate fi explicată prin nepricepere, fiecare eșec prin ghinion și fiecare interes străin de interesul public printr-o nevinovată eroare administrativă.

Și… mai văd ceva: felul în care sunt selectați oamenii care ajung să conducă statul. Ne comportăm de parcă aceștia s-ar întrupa în dimineața votului, direct în fața secției de votare, fără să urmărim procesul prin care sunt construiți, promovați și, uneori, transformați peste noapte în „salvatori ai națiunii”.

Cine le pune această etichetă și cu ce instrumente? Partide, grupuri de influență, finanțări, televiziuni, strategii de comunicare, rețele sociale, algoritmi, conturi reale și conturi false. La capătul întregului proces, cetățeanului i se spune simplu: Alege!

Numai că întrebarea care mă interesează este alta: cine a făcut selecția celor dintre care eu sunt chemat să aleg?

Rețelele sociale au schimbat radical jocul. Pot transforma foarte repede un necunoscut într-un fenomen public, pot crea impresia unei susțineri spontane și pot repeta aceeași idee până când aceasta capătă aparența adevărului. După alegerile prezidențiale din 2024, Comisia Europeană a deschis o procedură privind TikTok și riscurile de manipulare neautentică coordonată. Asta nu spune singură cine a influențat votul și în ce măsură, dar confirmă că asemenea mecanisme reprezintă o problemă reală.

Și aici mă văd nevoit să folosesc un alt cuvânt greu: antiromânism. Pentru mine, antiromânismul nu înseamnă să critici România. Dimpotrivă. Uneori tocmai cel căruia îi pasă de țara lui este obligat să-i spună lucrurile pe care ceilalți preferă să nu le audă.

Antiromânismul începe, în percepția mea, acolo unde interesul României devine permanent secundar, unde instituțiile sunt slăbite în loc să fie construite, competența este împinsă la margine, iar apartenența la această țară devine aproape ceva pentru care trebuie să te scuzi.

Unii vor numi toate acestea globalizare. Alții proastă guvernare. Alții conflict politic normal. Este dreptul lor. Eu privesc rezultatul. Am avut timp, oameni, resurse și libertate. Am avut fonduri europene, acces la cea mai mare piață comună din lume și milioane de români plecați în străinătate, care au văzut cum funcționează alte societăți.

Și, cu toate acestea, în prea multe domenii continuăm să trăim din excepții: un Popovici, un olimpic, un medic extraordinar, un cercetător care răzbate, un antreprenor care reușește, un profesor care ține aproape singur în viață o școală.

Ne bucurăm de ei și spunem: „Vedeți? România poate!”

Sigur că poate. Dar întrebarea nu mai este dacă România poate, ci de ce România poate atât de des numai prin câte un om și atât de rar prin propriile instituții?

Poate că, până la urmă, nici propoziția de la care am pornit — „România nu mai contează” — nu este întru totul adevărată.

România încă mai contează. Dar prea des contează în ciuda felului în care este administrată, nu datorită lui.

Iar acesta mi se pare diagnosticul cel mai grav.

Am făcut implozie. Și, în loc să adunăm bucățile pentru a reconstrui, parcă nici măcar rămășițele nu le mai strângem. Le împrăștiem, cu mâna noastră, în cele patru zări.