România întreține un aparat care o sufocă

România nu trăiește peste posibilități pentru că oamenii cer și consumă prea mult. Trăiește peste posibilități pentru că statul are prea multe niveluri de decizie, prea multe instituții paralele și costuri mari pentru obținerea unor rezultate slabe. Când nu mai sunt bani pentru drumuri, spitale și școli, ni se spune că „trebuie să strângem cureaua”. O strâng oamenii. Structura rămâne aceeași, iar banii se mută din investiții în întreținerea sistemului.

Avem peste 3.000 de primării, peste 3.000 de primari, tot atâția viceprimari și zeci de mii de consilieri locali. Asta înseamnă mii de centre de decizie locale, fiecare cu aparat propriu și cheltuieli proprii, într-o țară care, prin decidenții politici, repetă mereu că „nu sunt bani” pentru lucrurile de bază.

Pe lângă acestea există 41 de județe plus Bucureștiul. Fiecare are structuri, sedii, bugete. Rezultatul este același tip de activitate făcut de mai multe ori, la niveluri diferite, cu costuri repetate. O structură mult prea mare pentru ceea ce produce.

Cum stau alții

A spune că „așa e la noi” și că acest tip de organizare administrativă și teritorială nu poate fi schimbată, este o afirmație greșită.

Polonia are o populație aproape dublă față de România și mai puține unități administrative. A optat pentru unități administrative mai mari, cu bugete pe măsură și capacitate reală de lucru.

Bulgaria, nu mult mai mică decât România, funcționează cu mult mai puține administrații locale. Asta înseamnă mai puține sedii, mai puține aparate administrative și costuri mai mici de funcționare.

România, cu mai puțini oameni decât Polonia și o populație apropiată de cea a Bulgariei, menține mii de primării, multe pentru comune foarte mici. Diferența este de organizare și de cost, nu de tradiție.

Spre exemplificare, amintim că:
– pe medie, România are un primar la aproximativ 5.972 de locuitori. Prin comparație, Bulgaria are unul la 24.150 de locuitori, iar Polonia la 15.139. Noi ținem în viață un sistem în care există primării întregi pentru localități cât un cartier mic.
– avem comune care nu-și pot plăti nici propria primărie. Date citate din Ministerul Dezvoltării ne confirmă că există 375 de comune care au sub 1.500 de locuitori.

Cine plătește? Noi toți. Cine câștigă? Doar sistemul.

Pentru că un sistem cu multe niveluri de decizie și instituții paralele costă mult. Iar costurile sunt acoperite prin același tip de soluții:
– taxe mai mari,
– impozite mai mari,
– mai puțini bani pentru investiții,
– servicii publice mai slabe.

Presiunea cade pe oameni, nu pe structură. De aceea spun că problema nu sunt angajații, ci felul în care e construit sistemul: prea multe niveluri, prea multe instituții care fac lucruri asemănătoare și răspundere împărțită.

Statul cheltuiește mai mult pentru funcționare și mai puțin pentru dezvoltare.

De ce un prag de minimum 5.000 de locuitori

O primărie este o unitate de lucru. Ca să funcționeze, are nevoie de:
– bani suficienți,
– personal calificat,
– capacitate de a gestiona proiecte.

Sub 5.000 de locuitori, de regulă:
– veniturile sunt prea mici, nesustenabile,
– nu există suficienți specialiști,
– proiectele mari nu pot fi duse la capăt,
– administrația se ocupă aproape doar de supraviețuire.

Reorganizarea nu înseamnă dispariția satelor. Înseamnă mai puține unități administrative și mai multă capacitate reală de funcționare a acestora.

De ce un sat mic nu are nevoie de primărie proprie

Un sat mic are nevoie de:
– drumuri bune,
– apă și canal,
– școală sau transport pentru copii,
– servicii medicale de bază,
– ajutor social.

Toate acestea pot fi asigurate mai eficient de o administrație mai mare, cu buget mai mare și personal mai bine pregătit. O primărie foarte mică înseamnă costuri fixe mari și rezultate limitate.

Bucureștiul: prea multe niveluri de decizie pentru același oraș

Bucureștiul are o primărie generală și șase primării de sector. Există și județul Ilfov, care funcționează separat, deși face parte din aceeași zonă urbană.

Asta înseamnă:
– mai multe centre de decizie pentru aceleași probleme,
– responsabilitate împărțită,
– coordonare dificilă,
– costuri administrative repetate.

Traficul, transportul, infrastructura și utilitățile sunt probleme ale aceluiași oraș, dar sunt gestionate de instituții diferite.

Dar județele? De ce 41?

România are 41 de județe plus Bucureștiul. Multe sunt mici și cu resurse limitate, dar au aceleași tipuri de structuri administrative ca județele mari.

Asta înseamnă:
– aceleași tipuri de sedii,
– aceleași tipuri de aparate,
– aceleași costuri de bază,
chiar dacă puterea reală de acțiune diferă mult.

O organizare pe câteva zone mari ar însemna:
– mai puține niveluri de decizie,
– bugete mai mari,
– capacitate reală pentru proiecte mari: autostrăzi, spitale regionale, infrastructură majoră.

Și Parlamentul? De ce atâția membri?

România are 466 de parlamentari: 330 de deputați și 136 de senatori. La referendum, cetățenii au votat pentru maximum 300.

Întrebarea este simplă: ce pot face 466 și nu pot face 300?

Răspunsul este: nimic esențial în plus. Diferența este:
– în costuri,
– în cheltuieli administrative,
– în numărul de structuri de sprijin.

Un Parlament mai mare nu produce automat legi mai bune. Produce costuri mai mari. Un Parlament de 300 de membri ar produce aceleași legi, dar cu cheltuieli mai mici și răspundere mai mare pentru fiecare vot.

Și, una peste alta, o altă piatră de moară atârnă de gâtul României. Toate costurile amintite sunt mult amplificate de incapacitatea politicienilor de a-și asuma proiecte de țară care să împingă România înainte și nu să o țină pe loc. Proiectele începute de un partid sunt anulate de opozanții, sabotându-se unii pe alții iar împreună… România și poporul român.

Cine câștigă din acest tip de organizare

Nu cetățenii. Câștigă sistemul, așa cum este el construit.

Un sistem cu:
– multe niveluri de decizie,
– multe instituții paralele,
– responsabilitate împărțită,
este un sistem în care responsabilitatea se diluează, până aproape de dispariție, iar costurile cresc.

O structură mai simplă înseamnă:
– răspundere clară,
– costuri mai mici,
– decizii mai ușor de urmărit.

Exact asta nu convine unui sistem care trăiește din prea multe niveluri de decizie, din prea multe instituții paralele și din mutarea răspunderii de la unul la altul.

De ce nu s-a făcut schimbarea?

Nu pentru că nu se poate. S-a dovedit că multe alte țări au făcut-o.

În România, nu s-a făcut pentru că:
– ar trebui refăcută structura administrativă,
– ar dispărea suprapunerile de instituții,
– ar deveni clar cine răspunde pentru ce,
– iar beneficiile s-ar vedea în timp, nu imediat.

Din perspectiva celor care guvernează, este mai avantajos să păstrezi o structură scumpă și greoaie decât să o schimbi.

Final

Toate acestea arată că nu mai are sens să discutăm dacă reorganizarea trebuie făcută. Discuția reală este alta: cine își va asuma acest rol de reformator al statului?

Cine va avea curajul să o facă, știind că va lovi un întreg păienjeniș de structuri și interese și că va deveni ținta celor care își trag seva puterii din acest sistem păgubos pentru România?

Aici nu mai e loc de ocolișuri. E o alegere simplă: ori schimbăm statul ca să poată merge înainte împreună cu noi, ori îl lăsăm să ne țină pe loc.