Să nu ucidem România, din dragoste de țară!

Trăim o vreme în care cuvintele au devenit arme, iar bunul-simț pare să fi eșuat. În care platformele online s-au transformat în fronturi de luptă, iar oamenii – în soldați fără armură.

Fiecare cu o opinie, fiecare cu o rană, fiecare cu o urgență interioară de a-și striga dreptatea. Dar puțini mai sunt cei care își amintesc că, dincolo de toate, suntem oameni. Iar umanitatea noastră începe acolo unde se termină ura.

Am scris, nu demult, despre capcana votului dictat de frustrare. Despre cum iubirea pentru țară poate, dacă nu este însoțită de luciditate, să se transforme în ură, în dispreț față de ceilalți, în fanatism. Revin la acest gând, pentru că astăzi îl regăsesc amplificat, distorsionat, împins până la grotesc de febra electorală care a cuprins România.

Vedem cum dragostea de țară este folosită ca pretext pentru denigrare. Cum frustrările personale sunt ambalate în lozinci patriotarde. Cum oameni care, altădată, își împărțeau pâinea și cuvântul bun ajung să se urască fiindcă au ales să creadă în candidați diferiți. Campania electorală a devenit, în prea multe locuri, nu o competiție de idei, ci o cursă a insultelor. Un spectacol jalnic de delatori, defăimători, „răzbunători ai poporului”, care își transformă propriile eșecuri în combustibil pentru furii colective.

Cei care împânzesc internetul cu invective și nesimțire nu sunt, în realitate, oameni puternici. Sunt eșecuri personale, prăbușite în sine, care încearcă să se ridice călcând în picioare demnitatea altora. Dar, din păcate, nu luptă singuri. Pentru că – și asta doare cel mai mult – mulți oameni buni, sinceri, echilibrați, se lasă cuceriți de aceste mizerii. Le preiau, le cred, reacționează în consecință.

Văd prieteni care, ani la rând, au fost repere de decență, cum se aruncă acum în hăul acestei lupte fără nicio plasă de siguranță. Ei vor binele. Nu mă îndoiesc. Dar ignoră riscul de a deveni unelte într-un joc pervers, care multiplică neadevărul până îl transformă în aparență de certitudine. Pentru că nu contează cât de nobilă e cauza: dacă te lupți cu arme murdare, murdăria se lipește de tine.

Dragostea de țară nu înseamnă să urli în numele ei. Nu înseamnă să-ți judeci aproapele pentru că vede un alt drum către același bine. Nu înseamnă să excluzi, să lovești, să urăști. Înseamnă să ai răbdare. Să asculți. Să cauți adevărul chiar și în cuvintele celui cu care nu ești de acord. Să nu te crezi stăpânul unui popor, ci fratele lui.

Nu trăim o tragedie doar pentru că există alegeri. Nu vine sfârșitul lumii dacă votăm un candidat sau altul. Adevărata dramă este că, în acest context, comunicarea dintre oameni se prăbușește. Prieteni devin dușmani. Părinți se ceartă cu copiii. Frații nu-și mai vorbesc. Și fiecare e convins că are suficientă dreptate încât să-l sacrifice pe celălalt fără regrete.

Aici am ajuns.

Și e timpul să ne oprim. Să ne întrebăm: ce ni se întâmplă? Cine are de câștigat din haosul creat? Sigur nu oamenii simpli. Nu părinții care muncesc pe brânci, nu tinerii care își caută un drum, nu bătrânii care își poartă cu demnitate greutățile. Cei care vorbesc despre „viitorul României” nu sunt întotdeauna cei care o iubesc cu adevărat. Uneori, sunt doar regizori ai dezbinării, bine instruiți, care învârt cu cinism roata istoriei pentru profitul lor personal.

Eu nu vreau să le spun oamenilor cu cine să voteze. Nu acesta e rostul meu. Dimpotrivă – cred cu tărie că libertatea votului este sacră. Că fiecare are dreptul să vadă binele în felul său. Dar mai cred și altceva: că votul nu trebuie să devină purtător de ură. El trebuie să rezolve probleme, nu să creeze altele, și mai mari. Trebuie să fie un act de conștiință, nu o revanșă, nu un impuls orbit de frustrare.

De data acesta, nu e vorba doar despre doi candidați. Este vorba despre două modele de societate. Două tipuri de viitor. Două maniere de a înțelege lumea. Dar, indiferent cine câștigă, România trebuie să rămână a noastră, a tuturor. Și trebuie să ne putem privi în ochi după ce se închid urnele.

Democrația are hibele ei, fără îndoială. Dar să nu uităm: nici dictatura nu ne-a făcut fericiți. Cât timp mai trăim într-o țară liberă, putem să folosim această libertate ca să gândim. Să alegem. Să construim. Nu să distrugem ceea ce ne leagă.

Să ne informăm și dintr-o parte, și din cealaltă. Să avem curajul să punem sub semnul întrebării propriile convingeri. Pentru că, de multe ori, ceea ce „știm sigur” ne-a fost livrat din laboratoarele întunecate ale unor centre de putere cărora nu le pasă nici de noi, nici de România – ci doar de ce pot câștiga din haosul care ne desparte.

Eu cred că mai avem o șansă.

Să ne întoarcem la gesturile mici: la calm, la bun-simț, la vorbe simple – „te ascult”, „hai să vorbim”, „nu suntem de acord, dar rămânem oameni”. Poate că nu putem schimba lumea. Dar putem schimba tonul. Putem refuza urletul. Putem respinge ura. Și dacă destui dintre noi aleg asta, România nu va mai fi o țară sfâșiată de frustrări și vise risipite, ci din nou un loc în care merită să trăim în deplină omenie.

Nu lăsați ura să vă aleagă candidatul. Nu permiteți furiei să vă spună ce să gândiți. Și nu vă mai ucideți între voi în numele unei „dreptăți” care nu înseamnă nimic, dacă e purtată cu sufletul plin de otravă.

România poate fi rănită de o dragoste oarbă. Dar tot ea poate fi salvată de oamenii care aleg să iubească lucid. Cu discernământ. Cu inimă, dar și cu minte. Cu înțelepciunea de a nu deveni ceea ce urăsc.

Și mai ales, cu încrederea că, dincolo de alegerile pe care le facem fiecare, trebuie să învingem împreună.