Teatrul – sub presiunea zelului corector

Există o formă de zel care nu construiește nimic și, tocmai de aceea, e atât de seducătoare pentru cei ajunși vremelnic la putere: zelul corector. Dorința de a „pune ordine” acolo unde lucrurile sunt, prin natura lor, complicate, fragile, inegale. Nu dintr-o nevoie reală a domeniului, ci dintr-o nevoie personală de a lăsa urme. De a demonstra că ai fost acolo. De a putea spune, la final de mandat, că „ai făcut ceva”, chiar dacă acel ceva e, în esență, o exagerare care nu are nici o legătură cu ideea corectitudine sau performanță.

Cultura a cunoscut mereu acest tip de personaje. Oameni care nu vin cu o viziune, ci cu un impuls disciplinar. Care nu se întreabă ce trebuie protejat, ci ce trebuie corectat. Care privesc domenii vii — teatrul, arta, creația — nu ca pe niște organisme fragile, ci ca pe niște nereguli ce trebuie aduse la „normal”. Normalul lor, desigur.

În acest peisaj apare și András Demeter, ajuns în fruntea culturii române nu ca rezultat al unei nevoi evidente a breslei, ci printr-o combinație de conjuncturi politice. De aici înainte, povestea devine aproape clasică: omul simte nevoia să-și marcheze trecerea nu printr-o construcție lentă și grea, ci printr-un gest tare, vizibil, ireversibil. Nu prin adăugare, ci prin amputare.

Ceea ce face situația mai apăsătoare este faptul că nu vorbim despre un outsider. Demeter vine din teatru. Cunoaște mecanismele, știe cum se naște un spectacol, cum se adună oboseala, cum se lungesc repetițiile, cum viața scenei refuză să se lase strânsă într-un tipar comod. Tocmai de aceea, intervenția lui nu poate fi pusă pe seama ignoranței. E o alegere. Alegerea de a trata lumea din care provii ca pe o problemă ce trebuie „îndreptată”, conform unor „prețioase” indicații, sau a unor idei izvorâte chiar din adâncul – nu tocmai limpede – al gândirii tale.

Sub masca responsabilității, se produce, de fapt, o schimbare de privire: teatrul nu mai e văzut ca spațiu al riscului și al creației, ci ca o abatere care trebuie corectată. Ritmul viu devine inconvenient. Excepția devine vină. Diferența devine suspectă. Iar ceea ce nu poate fi adus la un comportament previzibil e împins, încet, spre margine.

Ca orice astfel de gest, și acesta vine însoțit de justificări solemne. Se invocă recomandări, principii, necesitatea „disciplinei”. De data aceasta, scutul preferat e Curtea de Conturi, acea anexă a politicii – la fel de respectabilă ca și aceasta – populată cu foști politicieni care, în toată cariera lor, n-au fost chinuiți nici de program, nici de ritm, nici de vreo formă de rigoare zilnică, dar care descoperă, brusc, o pasiune aproape morală pentru a regla viața altora. E reconfortant cât de ușor se găsesc asemenea alibiuri: când nu mai ajunge unul, se scoate din sertar altul, suficient de bine ambalat încât să transforme o lovitură administrativă într-un act de „responsabilitate”.

Aici intervine și acea notă de ironie amară care ține de portretul moral al personajului. În jurul lui András Demeter a circulat, de-a lungul anilor, povestea unui gest din zilele tulburi de la Târgu Mureș, în 1990, legat de profanarea unui simbol național — episod invocat, contestat, negat, niciodată pe deplin lămurit, dar rămas în memoria publică. Nu e vorba aici de tribunale și nici de dosare. E vorba de simboluri și de felul în care te raportezi la ele.

Pentru că există o continuitate de atitudine: atunci, un gest brutal față de un simbol; acum, un gest „corector” față de o comunitate. Atunci, focul; acum, foarfeca. Atunci, strada; acum, biroul. Forma diferă, logica rămâne surprinzător de asemănătoare: ceea ce nu se potrivește trebuie tăiat, redus, adus la tăcere.

Și poate că aici e miza reală a discuției, dincolo de nume și funcții. Nu asistăm doar la o politică greșită, ci la afirmarea unui tip de om: oportunistul care, ajuns într-o poziție de vârf, simte nevoia să-și justifice locul printr-un gest dur; fostul om al scenei care ajunge să privească scena ca pe o problemă; administratorul care confundă ordinea cu sensul.

Cultura nu moare, de regulă, din lipsă de reguli. Moare din exces de zel corector. Din convingerea că tot ce e viu trebuie, mai întâi, cumințit. Iar când această convingere vine chiar din interiorul breslei, paguba e dublă: nu doar că se greșește politic, dar se trădează și o înțelegere elementară a ceea ce înseamnă creația.

Poate că, peste ani, nu se va vorbi mult despre detaliile acestor măsuri. Dar există riscul ca numele lui András Demeter să rămână legat de o idee simplă și tristă: aceea că, ajuns în fruntea culturii unei țări, a ales să intre în istorie nu prin construcție, ci printr-o lovitură dată exact celor din care provenea.