Toulouse – Poarta de cărămidă roșie, care deschide Camino de Piemonte

– 20 mai 2025 –

Se spune că, într-un timp nespus, când pietrele încă mai știau numele celor care le-au călcat, fiecare pelerin își începea drumul nu dintr-un loc anume, ci dintr-un vis – un vis repetat până ce devenea chemare. Iar când visul prindea carne și respirație, o poartă se deschidea undeva, tăcută, dar strălucind dinspre adâncul altui plan. Toulouse este una dintre aceste porți – zidită din cărămidă roșie, ca o inimă care nu a încetat niciodată să bată pentru cei ce caută sensul printre pietre, umbre și pași. Aici începe Camino-ul care nu duce doar spre Santiago, ci spre acel loc tainic unde sufletul se recunoaște.

Am pornit în zori, la ora 6 dimineața, din București, împreună cu prietenii mei de drum: Costel Stancu și Vasile Mircea, din Bacău. Cu fiecare pas, cu fiecare oră, visul Camino-ului prindea contur. După două ore și jumătate de zbor, am aterizat la Paris, pe aeroportul Charles de Gaulle, de unde am continuat cu un zbor mai scurt, de aproximativ o oră și douăzeci de minute, până la Toulouse.

Orașul ne-a întâmpinat cu lumină caldă și un aer sudic, aproape mediteranean. Ne-am cazat la Hotel Arnaud Bernard, într-un cartier liniștit, aflat la doar câțiva pași de centrul istoric. După ce ne-am lăsat bagajele, am pornit într-o scurtă recunoaștere a orașului – o plimbare de acomodare, dar și o primă întâlnire cu o parte din istoria și spiritualitatea locului.

Am început cu Bazilica Saint-Sernin, una dintre cele mai mari biserici romanice din Europa, loc de pelerinaj încă din Evul Mediu, cu ziduri din cărămidă roșie care pulsează încă din amintirile vechilor călători. Aici ne-am pus și prima ștampilă pe credențial, simbol al drumului care începe – documentul primit de la Asociația Camino de România, care ne va însoți în fiecare etapă.

Am continuat cu Couvent des Jacobins, un loc de o liniște solemnă, unde se păstrează relicvele Sfântului Toma d’Aquino – spațiu de reflecție și răgaz. Din păcate nu am putut privi decât din exterior, deoarece foarte multe din obiectivele turistice importante se află într un amplu proces de renovare. Ne-am oprit și în Place du Capitole, inima orașului, plină de terase și vizitatori care se bucură de atmosfera unui oraș care pulsează viață în fiecare cotlon al său. La Catedrala Saint-Étienne, am făcut doar câteva fotografii – se află în lucru, învelită în schele, ca un martor care își ia timp pentru vindecare.

Seara, am sărbătorit cum se cuvine sosirea noastră și… anticipat… ziua de Sfinții Constantin și Elena, prilej de urare și bucurie pentru Costel Stancu. Am ales restaurantul Le Bistroquet, cochet și primitor. Eu și Vasile am ales vita, iar Costel s-a lăsat convins de rață – servită, spre surprinderea noastră, alături de un os zdravăn, plin cu măduvă, despre a cărui proveniență n-am întrebat, ca să nu stricăm misterul. A gustat din măduvă sub privirile noastre pofticioase și temătoare că-i va plăcea. Așa cum bănuiam deja, nu i-a plăcut, apreciind ca are gust de budincă mucegăită, prilej pentru mine și Vasile să împărțim comoara ascunsă și să nu mai contenim cu aprecierile. Costel ne-a privit lung, nedumerit, neîncrezător, ca și cum nu putea concepe că ar exista pe lumea asta cineva căruia să-i placă măduva oaselor mai mult decât lui Toto, câinele meu beagle, ajuns la o vârstă venerabilă, în care știe deja ce e bun… și de ce trebuie să se ferească!

Eu am udat această delicioasă mâncare cu un pahar de vin roze – blând și luminos ca un apus în sudul Franței –, iar amicii mei, Costel și Vasile, au închinat câte o bere, unul în sănătatea celuilalt… și invers, dar și pentru trăinicia prieteniei care urcă veselă, precum spuma, spre marginea paharului.

Mâine (astăzi, n.r.) dimineață, după micul dejun, vom porni spre Gruissan, apoi către Narbon, unde ne așteaptă o nouă cazare.

Drumul a început. Nu cu un pas, ci cu un semn. Cu o ușă deschisă într-un zid roșu. Cu o ștampilă pusă pe un pergament al sufletului. Restul e tăcerea pietrelor – acelea care știu, dar nu spun decât celor care le ascultă.