Cu solemnitate și aplauze, Parlamentul României a votat instituirea Zilei Banatului Montan, fixată pe 15 iunie. Un gest aparent nobil, menit să onoreze identitatea unei regiuni cu munți, ape, sate cu povești și oameni care încă mai cred în rostul lor. Dar, dincolo de panglica festivă, realitatea e alta: Banatul Montan nu mai are nevoie de declarații, ci de soluții. Nu de zile comemorative, ci de politici concrete.
Ce s-a votat, de fapt? Un proiect simbolic, menit să mângâie orgolii locale și să dea impresia că se face ceva. O zi în calendar care ne spune că ne pasă. Dar Banatul Montan nu e o dată în calendar. E o zonă cu drumuri impracticabile, cu trenuri care dispar, cu tineri care pleacă și cu administrații care se zbat în lipsa unei direcții strategice.
Dezamăgirea nu e doar față de inițiativa în sine – căci o zi omagială poate fi frumoasă, dacă vine ca o încununare a unei munci constante. Problema este că, în același Parlament în care se votează entuziast astfel de inițiative, zac în sertare proiecte esențiale. Proiecte care ar putea pune în valoare nu doar imaginea Banatului Montan, ci și potențialul său turistic și economic uriaș.
Banatul Montan are nevoie de o șosea rapidă, care să îl lege de rețelele de transport europene. Are nevoie de conexiuni moderne cu marile orașe din vestul țării, cu coridoarele economice care dau sens dezvoltării. Fără aceste legături, regiunea rămâne izolată – frumoasă, dar inaccesibilă, bogată în resurse, dar săracă în perspective.
Are nevoie, mai ales, de un spital modern. Nu doar pentru urgențele tot mai frecvente într-o zonă în care distanțele fac diferența între viață și moarte. Ci și pentru a reda încrederea oamenilor că pot rămâne aici fără să-și pună sănătatea pe drumuri. Un spital care să nu fie doar o promisiune electorală reluată ciclic, ci un angajament real al statului față de demnitatea vieții în zonele montane.
Cum ar fi fost dacă, în loc de o zi festivă, s-ar fi votat susținerea extinderii Via Transilvanica cu ramuri laterale către Cheile Nerei, Semenic sau Țarcu? Sau un pachet legislativ care să încurajeze investițiile în turism montan sustenabil? Sau un plan național prin care muntele să nu mai fie tratat ca o anexă exotică, ci ca parte dintr-o strategie economică coerentă?
Cum ar fi fost dacă am fi avut politicieni care, indiferent de partidele din care provin, ar fi făcut scut în jurul Banatului Montan – susținând, cu adevărat, toate proiectele importante ale acestui spațiu? Nu să le pună piedici, să le amâne sau chiar să le saboteze discret, așa cum, din păcate, se întâmplă tot mai des?
Reprezentanții noștri din Parlament cred că e suficient să ne flateze cu o zi „a noastră”. Că dacă ne sărbătoresc, vom uita că nu ne sprijină. Că vom confunda atenția simbolică cu reprezentarea autentică. E o eroare de fond, care spune multe despre raportarea autorităților la comunitățile din care provin: nu ca la spații vii, ci ca la decoruri utile pentru imagine.
Și totuși, în Reșița și în alte părți ale Banatului Montan, progresul există. Se mișcă greu, cu piedici, dar există. Proiecte care repun în circuitul valorilor publice orașe și zone întregi. Care aduc turism, creează locuri de muncă, dau speranță. Problema este că, prea des, acest progres este blocat de o opoziție distructivă. Una care nu propune nimic, dar se opune la tot. Care nu are curajul construcției, dar sabotează tot ce nu-i aparține politic.
Banatul Montan nu mai are nevoie de lupte sterile și de festivism parlamentar. Are nevoie de unitate, de proiecte susținute în comun, indiferent cine le propune. Are nevoie de o viziune partajată, în care dezvoltarea să fie mai importantă decât cine o semnează. Iar asta, din păcate, nu se votează o dată pe an. Se construiește, zi de zi, cu decizii adevărate și caractere solide.
