Când sistemul greșește, plătesc oamenii. Lecția dureroasă a spitalelor din orașele mici

Scriu acest editorial în calitate de lider al Confederației Naționale Sindicale „Cartel ALFA” Caraș-Severin, care are printre membrii mulți salariați din sistemul de sănătate al județului. Este o luare de poziție asumată, menită să atragă atenția asupra unor probleme sistemice care nu afectează doar Reșița sau Caransebeș, ci întregul sistem sanitar din Caraș-Severin: modul în care sunt tratate și implementate investițiile, felul în care este ignorată resursa umană și tendința periculoasă de a transfera eșecurile de sistem asupra celor care țin, zi de zi, spitalele în picioare.

Există o realitate pe care o vedem tot mai des, dar pe care continuăm să o ocolim: sistemul medical românesc nu suferă doar din lipsa banilor sau a unei infrastructuri adecvate. El mai suferă și din cauza lipsei de coerență privind modul în care își gestionează resursele limitate pe care le are, fie ele financiare sau umane. Iar primele care resimt această dezordine sunt spitalele din orașele mici și medii, acolo unde vulnerabilitățile se adună și se multiplică de la un an la altul.

Reșița este un exemplu grăitor. Ca în multe alte orașe din România, spitalul județean funcționează de ani buni într-un regim de avarie: cu scheme de personal subțiate, cu secții care se țin în viață prin eforturile salariaților și cu investiții care înaintează greu, printre hățișuri birocratice, proceduri întârziate și decizii amânate. Se vorbește mult despre proiecte, despre modernizări, despre aparatură care „urmează să vină”. Dar se vorbește mai puțin despre prezentul concret, în care lipsa resursei umane și uzura sistemului apasă zilnic pe umerii acelorași oameni.

Din perspectiva Cartel Alfa CS, aceste probleme se regăsesc, sub forme diferite, în întregul sistem de sănătate al județului: lipsa de personal, investițiile întârziate, birocrația sufocantă, presiunea pusă mereu pe aceiași oameni care țin spitalele în viață, dar care, în ciuda acestui fapt, sfârșesc mereu prin a fi „vinovații de serviciu”. Nu mai vorbim de accidente administrative, ci de simptomele unui mod greșit de a gestiona un domeniu esențial pentru orice comunitate.

Absența medicilor și a asistenților a devenit vizibilă și dureroasă. Și totuși, paradoxal, în spațiul public începe să se insinueze ideea că cei care termină facultățile de specialitate în anii ce urmează nu vor putea fi preluați de sistemul de sănătate. Avem spitale care se luptă să acopere goluri evidente de personal și, în același timp, un mecanism administrativ care nu reușește să creeze căi clare, rapide și predictibile de integrare a tinerilor profesioniști. Între nevoia reală și răspunsul instituțional se cască o prăpastie birocratică: posturi blocate, proceduri greoaie, lipsă de viziune și o comodă pasare a responsabilității.

În acest context, apare și un semnal care ar trebui tratat cu multă prudență: anunțata reformă a salarizării „pe performanță”, care, chipurile, ar urma să coreleze veniturile cu volumul de muncă și complexitatea cazurilor. Ideea, în sine, privită din afara sistemului, poate părea corectă pe hârtie. Dar, în spitalele din orașe mai mici, unde deficitul de personal și infrastructura medicală fragilă limitează tocmai capacitatea de a susține volume mari de activitate și cazuri complexe, o astfel de reformă riscă să devină o penalizare mascată și, pe cale de consecință, să genereze lipsa resursei umane de calitate în spitalele respective. Dacă indicatorii nu sunt construiți cu inteligență și echilibru, „performanța” poate ajunge doar un pretext administrativ pentru a cere mai mult cu mai puține resurse și pentru a muta, din nou, responsabilitatea previzibilelor eșecuri tot spre cei care deja duc greul.

Anul trecut, mergând per pedes apostolorum prin Franța, pe Camino Pirenian, am auzit în multe dintre localitățile traversate vorbindu-se cu respect despre medicii români care lucrează pentru comunitățile de acolo. Nu ca despre o curiozitate, ci ca despre profesioniști apreciați și necesari. Pentru acele comunități, ei sunt o resursă umană și profesională prețioasă. Pentru România, prea mulți au fost — și sunt — o resursă de care cei care administrează această țară par să creadă că ne putem lipsi. În România nu a mai fost loc pentru ei. Sau, mai exact, nu li s-a făcut loc într-un sistem sufocat de indecizie, blocaje și calcule care nu au nimic de-a face cu interesul public.

Reșița nu face excepție din acest tablou. Și aici, ca în multe alte părți, eșecurile structurale sunt adesea „decontate” de oamenii din sistem. Când o investiție întârzie, când o secție rămâne descoperită, când un proiect se blochează în proceduri, când apare un eșec medical, presiunea publică se mută aproape automat asupra medicilor și asistenților. Ei devin ținta nemulțumirilor, a frustrărilor, a criticilor. De parcă ei ar fi decis bugetele, ar fi scris caietele de sarcini pentru diversele achiziții, ar fi selectat angajații sau ar fi blocat concursurile de angajare.

Dar poate cea mai crudă dovadă a felului în care sunt tratați oamenii din sistem este aceasta: în multe spitale, angajații nu primesc nici măcar echipamentele de protecție și de lucru necesare și sunt obligați să și le cumpere din banii proprii. Nu vorbim de excepții, ci de o practică devenită aproape banală. Halate, încălțăminte adecvată, mănuși, uneori chiar consumabile de bază ajung să fie plătite de cei care ar trebui, teoretic, protejați de sistem. Este o formă de umilință instituționalizată și o dovadă clară de dispreț față de munca lor. Uzura fizică și psihică nu mai este doar o metaforă: este un cost real, transferat cinic asupra angajaților.

În același timp, e onest să spunem limpede: orice sistem medical din lume înregistrează și eșecuri, unele dureroase, care cer o analiză lucidă și corecții acolo unde este posibil. Iar vinovații răspund în fața legii, conform normelor în vigoare. Nici spitalele din Caraș-Severin nu sunt o excepție. Problema apare atunci când aceste eșecuri sunt prezentate ca și cum ar fi regula, iar nu excepția. O astfel de perspectivă riscă să șteargă din memoria colectivă miile de pacienți care, lună de lună, sunt tratați cu succes în spitalele respective.

Această deformare a realității nu este nedreaptă doar față de spitale și față de oamenii care muncesc acolo, ci și față de pacienți. Pentru că încrederea în sistemul medical nu este un detaliu secundar: de foarte multe ori, ea este o componentă esențială a procesului de vindecare. Când transformăm excepțiile dramatice în regulă, nu facem decât să erodăm această încredere și să adăugăm frică acolo unde ar fi nevoie de luciditate și echilibru.

În realitate, problemele nu sunt cauzate de nepăsarea salariaților din sistemul de sănătate, așa cum se încearcă să se acrediteze. Dovada este că acolo unde există o structură de personal bine dimensionată, echipamente și medicația necesară, aceiași oameni reușesc, cu eforturi mari, să păstreze serviciile medicale la un standard profesionist.

În concluzie, putem spune că problema majoră este generată de existența unui mecanism care îi macină: subfinanțare cronică, birocrație sufocantă, lipsă de predictibilitate și, nu în ultimul rând, imixtiunea politică excesivă în conducerea și funcționarea spitalelor. Această ingerință transformă managementul sanitar într-un teren de joc al intereselor de moment, nu într-un spațiu al deciziilor coerente, luate la timp.

La acest tablou se adaugă o carență gravă și constantă: lipsa aproape totală a unui dialog social real cu sindicatele salariaților. Nu este un accident, ci o practică abuzivă devenită regulă, prin care deciziile se iau peste capul celor care duc greul în spitale. Iar când aceștia refuză să accepte tăcerea impusă, sunt amenințați și vânați cu o determinare demnă de o cauză nobilă — nu de una atât de mizerabilă. Este legitim să ne întrebăm ce anume îi încurajează pe decidenți să continue în astfel, deși rezultatele acestui tip de management sunt vizibile: un sistem tot mai fragil, tot mai tensionat, tot mai lipsit de resurse umane. Să fie doar nepăsarea față de modul în care funcționează sistemul? Sau există și teama că un dialog real cu sindicatele ar putea scoate la suprafață problemele incomode și ar putea cere responsabilitate acolo unde, de prea mult timp, ea este evitată?

Consecința este previzibilă: problemele se perpetuează, investițiile întârzie, resursa umană se subțiază, iar nota de plată este prezentată mereu acelorași oameni din linia întâi. Paradoxul amar este că ei ajung să primească și criticile, chiar și din partea celor direct vinovați pentru acest eșec al sistemului, pe care îl coordonează cu un evident dispreț față de oameni și față de regulile democratice.

Dacă vrem ca spitalele din orașe precum Reșița, dar și din întreg Caraș-Severinul, să iasă din logica supraviețuirii, a spoielilor de fațadă și să intre într-una a reconstrucției reale, trebuie să mutăm centrul de greutate al discuției: de la vinovăția aruncată reflex asupra personalului medical spre modul în care sunt gândite și tratate investițiile, spre politicile de management și de resurse umane și spre controlul discreționar pe care politicul îl exercită asupra spitalelor.

Asta nu înseamnă că politicul ar deveni mai puțin important, ci dimpotrivă. În locul unor lupte la baionetă pentru controlul acestui sistem, politicienii ar putea lupta împreună pentru însănătoșirea lui și pentru impunerea unor proiecte esențiale pentru sănătatea publică din județ. Unul dintre aceste obiective ar putea fi chiar proiectul — mult hulit de o parte a clasei politice — al construirii unui nou spital județean la Reșița, care să corespundă tuturor nevoilor specifice secolului XXI.

Altfel, vom continua să jucăm același spectacol trist: un sistem care scârțâie din temelii, oameni care îl țin în viață cu prețul epuizării fizico-psihice și politicieni care așteaptă aplauze pentru schimbarea unui termopan, chiar dacă, cheltuind excesiv pentru achiziționarea lui, nu le-a mai rămân bani pentru a finisa lucrarea începută. Dar, chiar și în această situație, ei vor avea mereu pregătit un „vinovat de serviciu”, menit să le facă mai puțin vizibile propriile vinovății.

Și, ca la orice spectacol neconvingător, vom avea un public gata să aplaude sau să înjure, să râdă copios sau să ceară execuții publice pentru cei indicați de glasul zgomotos al mulțimii. În acest vacarm, nu se mai aude nici vaietul durerii și nici bucuria celor vindecați. Iar cei care tratează sănătatea ca pe un decor de campanie electorală poartă răspunderea pentru fiecare viață sacrificată pe altarul propriei vanități.

Este normal să fie așa, deoarece sănătatea nu este o scenă pentru jonglerii politice: aici se joacă pe viață și pe moarte.