Puțin fotbal, nervi, scuze și un discurs periculos

Gestul lui Cristiano Bergodi este greșit. Fără nuanțe și fără scuze. Un antrenor nu are ce căuta într-o altercație, într-un gest de agresiune sau într-un moment care seamănă, fie și de la distanță, cu violența. Fotbalul are reguli, iar una dintre ele este simplă: autoritatea nu se exercită cu pumnii, ci cu decizii, sancțiuni și control de sine.

E adevărat: dacă un jucător advers — în cazul de față Andrei Cordea — a provocat, a înjurat sau a sfidat pe parcursul jocului, asta poate explica nervii. Dar explicația nu este justificare. Provocarea nu spală gestul. Într-un sport normal, reacția corectă este sancțiunea, nu impulsul.

La fel de adevărat este însă și un lucru pe care preferăm să-l ocolim: în campionatele serioase nu prea vezi antrenori sărind la bătaie, dar nici jucători care să-și permită să provoace constant, să înjure și să sfideze fără consecințe. Acolo, primul care îl oprește pe jucător este chiar propriul antrenor. Disciplina nu e doar treaba arbitrului, e parte din cultura echipei și din autoritatea băncii tehnice.

Și aici intră în scenă adevărata problemă a acestui episod: nu Bergodi este marea temă, ci discursul lui Pancu. Pentru că, dincolo de nervi și de ieșirea de moment, reacția lui mută totul într-o zonă mult mai periculoasă. Nu mai vorbim despre un gest reprobabil al unui antrenor, ci despre „străini”, „țara mea”, „noi și ei”. Dintr-o chestiune de disciplină sportivă, se face un spectacol de identitate și resentiment.

Asta nu mai e doar exagerare. E o deformare a problemei. Fapta nu aparține „unui străin”. Aparține unui om care a greșit și care trebuie sancționat conform regulilor. Fotbalul nu se apără cu discursuri inflamate și nici cu patriotism nervos, ci cu reguli aplicate și cu standarde de comportament.

Mai grav este însă altceva: în toată această isterie publică, Pancu nu a avut niciun reproș față de propriul jucător. Nicio vorbă despre provocare, despre limite, despre sportivitate. Nicio încercare de a transmite ideea că, indiferent cât de tensionat e meciul, există o linie care nu trebuie trecută. Or, aici se vede adevărata problemă de caracter și de mentalitate.

Un antrenor nu este doar un strateg. Este, sau ar trebui să fie, și un educator. Are responsabilitatea de a-și forma jucătorii nu doar tactic, ci și în spirit sportiv, în respect față de adversar și față de joc. Când ignori complet comportamentul propriului jucător și transformi totul într-o tiradă isterică despre „onoare” și „străini”, arăți că nu înțelegi această responsabilitate. Sau, mai grav, că nu te interesează.

De fapt, acest episod spune multe despre starea fotbalului românesc. Avem jucători care, în loc să-și vadă de joc, preferă să simuleze, să faulteze, să-și înjure adversarii și banca tehnică a acestora, antrenori care își pierd controlul pe margine, recurgând la gesturi reprobabile, și alți antrenori care apelează la un spectacol mizerabil, lipsit de orice sportivitate, în loc să facă ordine în jocul propriilor echipe. Rezultatul? Un amestec de nervi, orgolii și scandal, mai apropiat de circ decât de sport.

Poate că tocmai de aceea, când ieșim în afară și dăm peste echipe care încă mai iau în serios disciplina, respectul pentru adversar, pentru  joc și pentru regulile sale, ne mirăm că suntem, adesea, „ciuca bătăilor”. Nu pentru că n-am avea talent, ci pentru că am coborât incredibil de jos ștacheta: la atitudinea din terent, la autoritate, la ideea de ce înseamnă să fii profesionist.

În acest context, în opinia mea, discursul lui Pancu e mai periculos decât gestul lui Bergodi. Un derapaj de nervi poate fi sancționat și uitat. Un mod de a gândi care legitimează isteria, ignoră educația sportivă și mută vina în registru identitar spune însă ceva mult mai grav despre felul în care înțelegem fotbalul și lumea în care trăim. Și, din păcate, nu spune nimic bun.

Iar când un antrenor ajunge să demonstreze, în mod repetat, că preferă acest tip de spectacol și scandalul în locul autorității și echilibrului, trebuie să acceptăm că, în acest caz, nu mai e vorba de temperament, ci de incompatibilitate cu rolul pe care-l are. Pentru că un antrenor care nu educă, ci doar inflamează spiritele, nu e lider. Este, cel mult, un circar.