Uitarea care ucide

În timp ce urlăm unii la alții pentru voturi, neglijăm cea mai gravă vină: am uitat cine a murit ca noi să putem vorbi.

Scriu aceste rânduri provocat de un amic de pe Facebook. În radicalismul său sincer dar împins dincolo de măsură, el crede că tot ce nu încape în tiparul convingerilor sale este produsul unei neliniști false sau, mai grav, al unor presiuni din umbră. Că dacă scrii despre subiecte incomode sau cu nuanțe, sigur o faci fiind șantajat sau manipulat.

Îi răspund aici, lui și celor care îi împărtășesc gândurile: scriu doar când cred în ceea ce scriu! Și cred în nevoia de a ne informa. Mai cred că fiecare om are dreptul – și șansa – de a ieși din întuneric. De a bate la poarta luminii care îl scaldă, chiar dacă nu toți o zăresc din prima. Cred că adevărul, chiar incomod, e singura temelie solidă pe care se poate construi o societate dreaptă.

Istoria noastră nu e doar o succesiune de ani și domnii, ci o rană vie, uneori acoperită cu uitare. Dar sunt vremuri când ea mustește din nou și ne cheamă să ne amintim. Să ne amintim de holocaustul roșu – acea prigoană necruțătoare care a zdrobit destine, a schingiuit oameni și a distrus conștiințe în temnițele comuniste. N-a fost doar o luptă ideologică. A fost o încercare de a ucide sufletul unei națiuni.

În bezna închisorilor de la Aiud, Pitești, Gherla sau Sighet (foto), s-au ridicat sfinții închisorilor: oameni simpli, intelectuali, țărani, preoți sau studenți care au preferat moartea în locul trădării. Nu și-au vândut cuvântul, nu și-au renegat credința, nu și-au trădat țara. Au fost bătuți, înfometați, umiliți, dar n-au cerut milă. Au murit rugându-se ca noi să trăim liberi, într-o țară pe care ei au apărat-o cu tăcerea demnă a martirilor.

Asemenea lor, în alte veacuri de zbucium, un domnitor al acestui pământ – Constantin Brâncoveanu – și-a văzut fiii decapitați unul câte unul, în fața sa, pentru că a refuzat să-și plece genunchiul în fața puterii străine. Până și inima de piatră a călăului s-a înmuiat. Dar Brâncoveanu a rămas neclintit: „Fiii mei, Hristos ni-i viața. Murim pentru credință și pentru țară.”

Aceasta-i istoria! Ea nu trebuie cosmetizată, dar nici demonizată colectiv. În primele etape ale instaurării regimului comunist în România, conducerea partidului și aparatul represiv includeau activiști de diverse origini – română, evreiască, maghiară, rusă sau ucraineană –, unii veniți din URSS, alții formați în perioada de ilegalitate. Au fost nume de evrei care au scris cu sânge și frică începuturile regimului comunist în România. Ana Pauker, Alexandru Nicolschi, Leonte Răutu, Vasile Luca, Iosif Chișinevschi – figuri ale puterii de partid, oameni care au pus umărul la epurarea intelectualității românești semnând anchete, deportări, cenzură și tortură. Unii au avut puteri absolute, până când regimul nu a mai avut nevoie de ei. Ana Pauker a fost înlăturată, Vasile Luca a fost arestat, alții au fost executați fără drept de apel. Comunismul nu ierta nici pe ai săi. Nu era „un regim al evreilor”, cum încearcă unii să simplifice. Era un regim al fricii și al ideologiei, care a folosit oameni devotați doctrinei — indiferent de etnia lor — și i-a aruncat peste bord când nu mai slujeau mașinăria.

Au existat și evrei care au fost victime, nu călăi. Felix Aderca, marginalizat. Mihail Sebastian, izolat și respins de ambele tabere, moare brusc în 1945, într-un accident niciodată lămurit. Ca el, mulți alții au suferit pentru că au gândit liber. Comunismul nu a iertat niciun om vertical — indiferent dacă era român, evreu, german, sârb sau maghiar.

Românii? Și ei au fost împărțiți de istorie. Au existat călăi — Gheorghe Pintilie (Pantiușa), Alexandru Drăghici, Tudor Postelnicu, Vișinescu, Țurcanu. Și au existat martiri — Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Elisabeta Rizea, Valeriu Gafencu, părintele Gheorghe Calciu, Petre Țuțea, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu. Aceștia nu erau sfinți de icoană, ci oameni vii, care au ales să sufere în loc să se închine minciunii.

Să fim sinceri: represiunea a fost făcută de oameni care au îmbrățișat o ideologie, nu de o etnie. Cine caută o singură vină, un singur nume, o singură vinovată — greșește. Istoria e mai complexă și mai dureroasă decât atât.

Nici Banatul nu a fost ocolit. În Reșița, muncitori au fost anchetați, arestați, internați în lagăre de muncă pentru „sabotorism” sau „întârzierea planului”. În realitate însă, adevărata vină era aceea de a fi îndrăznit să-și revendice salariile pentru care au muncit. În satele din jur — Dognecea, Lupac, Berzovia, Ezeriș, Cornuțel, Obreja — țăranii au fost ridicați pentru că nu și-au predat cotele. În miez de noapte, camioane fără număr scoteau oameni din casele lor și îi duceau spre necunoscut.

Deportările în Bărăgan au lovit la fel de nemilos: familii de șvabi și de români considerați „chiaburi” au fost smulse din rădăcină. Unii s-au întors, schilodiți sufletește. Alții au murit în coloniile de muncă, cu numele uitat.

Au fost și în Reșița oameni care au semnat. Care au turnat. Care au scris declarații. Care au ales frica sau avantajul personal. Dar au fost și alții — muncitori, profesori, preoți — care au tăcut demn. Unii au fost anchetați, marginalizați, dați afară din serviciu. Alții pur și simplu au rezistat în tăcere, cu coloana vertebrală dreaptă, într-o lume care te obliga să stai aplecat.

Și astăzi trăim printre ei. Sau printre copiii și nepoții lor. Călăi și victime, într-o aceeași istorie tăcută. Nu vorbim despre vina moștenită — nu asta e miza. Vorbim despre responsabilitatea memoriei. Despre nevoia de a ști, de a înțelege și de a nu uita.

Ce vreau să spun însă este că responsabilitatea nu poate fi colectivă, ci individuală. Așa cum nu poporul german a creat lagărele, ci regimul nazist și slujitorii lui, tot așa și în cazul comunismului: vinovați sunt cei care au participat conștient la teroare, indiferent de etnie sau religie.

Da, știu – nici vremurile de azi nu s-au lepădat de umbrele trecutului! Influențele străine nu au dispărut, doar și-au schimbat mijloacele de intervenție: nu mai vin cu tancuri, ci cu presiune economică, manipulare mediatică, ingerințe politice. Cu acordul tacit al celor de la cârmă, țara noastră rămâne vulnerabilă. Dar să nu ne amăgim: ura nu e scut, jignirea nu e luptă, conspirația nu e adevăr. Când înlocuim demnitatea cu intoleranța și rațiunea cu fanatismul, nu ne ridicăm – ne prăbușim. Adevărata forță vine din luciditate, nu din ură.

Trebuie spus că martirii noștri – fie că au fost mucenici ai temnițelor comuniste, fie că au trăit sub securea imperiilor – ne-au lăsat moștenirea demnității. Nu a urii, nu a răzbunării, ci a neclintirii în fața răului. Ei nu ne cer ură, ci memorie. Ne cer să nu mai schimbăm adevărul cu minciuna, să nu mai trădăm viitorul uitând jertfa trecutului.

Astăzi, când valorile par confuze și curajul a fost înlocuit cu comoditatea, ne rămâne datoria de a-i pomeni. Cu numele, cu inima, cu fapta. Pentru că o națiune care își uită martirii își pierde încet dreptul de a vorbi.

Revenind la una dintre cele mai dureroase pagini ale comunismului românesc – epurarea sistematică a elitelor culturale, spirituale și universitare – amintesc ca n-a fost doar o luptă ideologică, a fost o decapitare metodică a minții națiunii. Profesori, scriitori, medici, avocați, filosofi, preoți și chiar elevi străluciți au fost arestați, anchetați, condamnați și trimiși în temnițele unde umilința și tortura deveneau norme de reeducare.

Ce aveau în comun acești oameni? O verticalitate care incomoda. Refuzul de a minți. Credința într-o Românie vie, luminată și dreaptă. Ei nu erau dușmanii poporului — erau, în fapt, conștiința acestuia. O conștiință formată nu doar din români, ci și din evrei, maghiari, germani sau sârbi — oameni care, indiferent de origine, au fost aruncați în temnițele unde umilința și tortura deveneau norme de reeducare.  Regimul n-a persecutat doar idei, ci și demnitatea umană, acolo unde ea nu putea fi supusă.

În tumultul sec. XX, în special în perioada celor două războaie mondiale și în contextul regimurilor totalitare, atât românii, cât și evreii, au trăit pe propria piele violența istoriei, dar au avut și momente în care au jucat roluri care le-au adus suferință celor de lângă ei.

Evreii, care au fost victime ale regimurilor fasciste, au cunoscut uneori trădarea chiar din interiorul comunităților lor sau din partea unor colaboratori, fie ei români sau alte naționalități, care au ales să pactizeze cu opresorii în schimbul protecției. Dar, după cum am amintit deja, la fel de adevărat este că, în perioada regimului comunist, unii evrei – ca și unii români, maghiari sau ruși – au făcut parte din aparatul represiv, fiind implicați în instaurarea dictaturii și în epurările care au urmat.

Realitatea este complexă și dureroasă: în secolul XX, popoarele Europei Centrale și de Est au fost, pe rând, victime și călăi. Tragediile istorice nu pot fi înțelese prin vinovății colective, ci doar prin asumarea lucidă a faptelor, dincolo de etichete și propagandă. Vina este personală, nu națională. Iar memoria trebuie să rămână fidelă adevărului, oricât de incomod ar fi el.

Toți martirii neamului românesc și-au lăsat suferința în versuri nedeslușite, în rugăciuni șoptite, în lacrimi nerostite și în mesaje zgâriate cu unghia pe pereții celulelor. Dar poate cel mai sfâșietor mesaj a fost rostit cu limba de moarte, nu cu ură, ci cu dragoste: Mircea Vulcănescu — „Să nu ne răzbunați”.

Este ecoul unei suferințe care nu cere sânge, ci demnitate. Care nu strigă răzbunare, ci ne îndeamnă la curăție morală.
„Să nu ne răzbunați” — adică:
Nu ne murdăriți suferința cu ura voastră.
Nu ne întinați moartea făcându-ne complici cu alți călăi.
Fiți mai buni decât noi — și decât ei.

Aceasta e moștenirea lor: nu ura, ci luciditatea. Nu revanșa, ci memoria vie, care nu înveninează, ci vindecă. Nu dreptul de a pedepsi, ci datoria de a înțelege și de a merge mai departe cu fruntea sus.

Se demonstrează astfel că niciun regim totalitar nu se simte în siguranță în prezența gândirii libere. Comunismul românesc a știut că, pentru a stăpâni pe termen lung, trebuie să elimine mai întâi cuvântul viu. Gândul critic. Învățătura. Modelul. Așa a început epurarea elitelor — o decimare atent planificată a valorilor care dădeau sens și direcție unei națiuni.

Așa au fost sacrificate mii de spirite, mai cunoscute sau mai puțin cunoscute, dar la fel de înalte în suferință. Profesori care nu au acceptat minciuna în catedre. Medici care nu au denunțat pacienți. Preoți care nu au trădat taina spovedaniei. Studenți care au refuzat să devină delatori. Toți aceștia ne-au lăsat tăcerea lor demnă și acel testament moral repetat din temnițe: „Să nu ne răzbunați.”

Să nu uităm nici de cei care, în decembrie 1989, au murit pentru ca noi să putem rosti adevărul fără frică. Ei nu s-au jertfit pentru ca libertatea să fie redusă la un joc electoral murdar sau la dreptul de a urla unii la alții pe rețelele sociale. Au murit pentru o Românie demnă, eliberată de teroare și de minciună. Fiecare vot manipulat, fiecare discurs care falsifică trecutul, fiecare uitare a acelor nume căzute sub gloanțele dictaturii — toate acestea sunt o a doua moarte. Una morală, dar la fel de gravă.

Astăzi, când am crede că ne-am vindecat, că am ieșit de sub ruina fricii, descoperim că unii dintre cei care au suferit în temnițele comuniste sunt din nou judecați. Ostracizați. Scoși din manuale, din documentare, din discursurile oficiale. Prezentarea lor e adesea trunchiată, suspectă, insinuantă. Se caută pete, se invocă etichete, se preferă denunțul biografic în locul unei priviri oneste asupra vieții lor complexe și tragice.

Aceasta nu mai este doar o nedreptate istorică. Este o vină colectivă. Un popor care își ignoră martirii și îi rejudecă cu instrumentele propagandei este un popor care își pierde direcția. O cultură care nu-și onorează suferința celor mai buni dintre ai săi riscă să devină o cultură fără busolă, vulnerabilă la orice modă ideologică trecătoare.

Majoritatea românilor nu sunt de acord cu această răsturnare a valorilor. Nu pot fi. Ei simt instinctiv că acolo unde au existat demnitate și sacrificiu, trebuie păstrată o formă de recunoștință. Nu orbire, nu idealizare, dar nici demolare. Ci o așezare dreaptă, lucidă, în context. O reparație morală.

Când memoria devine incomodă, înseamnă că e vie. Când se încearcă reducerea ei la tăcere, înseamnă că încă mai are puterea să trezească.

Mă dezic, așadar, de acest mod de a privi lumea în care trăim – cu ură, cu resentimente, cu neîncredere față de tot ce nu ne seamănă. Nu pentru că mi-aș fi pierdut dragostea de țară, nu pentru că aș fi cumpărat sau amenințat, ci pentru că simt – din adâncul propriei conștiințe – cât de periculos este să continuăm pe această cale.

Lumea de azi este marcată de conflicte și tensiuni, iar extremismul a devenit un factor central în escaladarea acestora. Atrocitățile care ne înspăimântă provin din ideologii rigide și excluzive, care sunt alimentate de frică și ură. Din păcate, în fața extremismului, rațiunea se estompează, iar dialogul și înțelegerea devin imposibile. Aceasta nu este doar o realitate politică, ci și una socială, în care percepțiile distorsionate despre „ceilalți” pot duce la acte de violență și marginalizare.

Astfel, extremismul nu reprezintă doar o amenințare ideologică, ci și o forță care dezumanizează, subjugând individualitatea și solidaritatea. Când răspunsul la frică este adâncirea în propriile convingeri fără loc de compromis, atunci orice formă de diferență devine inamică. Acesta este momentul în care atrocitățile nu mai sunt doar posibile, ci devin un rezultat inevitabil al unei societăți polarizate.

În fața acestui pericol, este esențial să înțelegem că extremismul nu poate fi combătut cu același tip de gândire care l-a generat. Lumea de azi necesită mai mult decât vreodată un angajament comun față de toleranță, respect și înțelegere, ca un antidot la ceea ce extremismul vrea să ne impună. Nu putem permite ca temerile colective să transforme umanitatea într-o victimă a propriei neînțelegeri.

Adevăratul patriotism nu înseamnă să urli mai tare decât ceilalți, ci să știi să-ți asculți aproapele, chiar și atunci când te doare. Să înțelegi, să respecți, să cauți soluții, nu vinovați de serviciu. Adevăratul patriotism este lucid, nu isteric.

Viitorul României nu va fi salvat de cei care țipă, ci de cei care înțeleg. Am încercat de-a lungul timpului tot felul de variante: partide, lideri, unii mai șmecheri decât alții, mai convingători sau doar mai frumoși. Poate că a venit, în sfârșit, momentul să le dăm o șansă celor inteligenți. Să le acordăm încrederea și sprijinul nostru. Este timpul ca oamenii lucizi ai acestei țări să fie ascultați, nu ironizați. Iar datoria noastră, a tuturor, este să le dăm acest gir.

Sursă foto: adevarul.ro