Sub blestemul asfaltului și binecuvântarea florilor

– 23 mai 2025 –

Ziua în care traseul ne-a pus la încercare, dar n-a reușit să ne învingă

– 24 mai 2025 –

Carcassonne – Fanjeaux: drumuri despărțite, destine împletite

– 25 mai 2025 –

Sub blestemul asfaltului și binecuvântarea florilor

• Din jurnalul unei călătorii, perpedes apostolorum, care leagă Mediterana de Atlantic

Dimineața se deschide senină peste Fanjeaux, cu o liniște duminicală care ți se așază pe umeri ca o mână caldă. Aici, în acest sat ridicat deasupra văilor, ca o veghe, Sfântul Dominic a predicat cândva împotriva rătăcirilor și a aprins flacăra unei credințe care nu s-a mai stins. Se spune că, într-o vreme tulbure, o carte aruncată în foc n-a ars, ci s-a ridicat în văzduh, purtată de o forță nevăzută – semn că adevărul nu moare, ci plutește.

Plecăm din Fanjeaux în pas domol, cu liniștea așezământului dominican rămasă în suflet ca o tăcere care nu apasă, ci ocrotește. Cafeaua, amară și frugală, ne trezește nu doar trupul, ci și acea zonă adâncă a gândului, unde sensul se decantează încet.

Pe poteci, floarea numită mâna Maicii Domnului împrăștie un miros blând, ca o rugăciune vegetală. Aerul miroase a rouă și a promisiune, iar drumul ne poartă înainte nu doar cu pașii, ci și cu sensul. Este una dintre acele dimineți rare, în care nu ni se mai cere să fim altcineva decât ceea ce am devenit – niște oameni în drum, între două ape, între trup și duh.

Durerea de spate, cu care m-am împrietenit de ceva timp, își cere și ea partea. Acasă, chiar înainte de plecare, Marius Tătaru, medicul și prietenul meu, mi-a făcut infiltrații, iar Vero, soția mea, a îmblânzit durerile cu o cură de injecții Neo Endusix. La plecare, am pus în rucsac o cutie de pastile cu același medicament, sprijin pentru diminețile când trupul refuza să pornească. Apoi, cu fiecare pas, carnea se încinge și durerea se topește în ritmul mersului – ca o inițiere tăcută, în care suferința nu dispare, dar învață să meargă.

După vreo opt kilometri, ajungem la Hounoux. Un sat încă adormit, de parcă visase prea mult și nu voia să se trezească. Găsim totuși o boulangerie deschisă, dar părăsită. Strigăm, batem în ușă, în tejghea, dar tăcerea este suverană. Așa că ne mulțumim cu apa băută la robinetul din curtea primăriei – și ea părăsită – apoi mâncăm un baton de cereale, oferit de Vasile, și pornim, din nou, spre munți. Pirineii par că vin spre noi cu o grabă cosmică, de parcă și ei vor să ne întâlnească, să afle cine mai are curajul să meargă pe jos între mări.

Costel spune uneori că, în Franța, kilometrii sunt mai lungi decât în Spania. Încep să-l cred. Traseul ne oferă de toate: ascensiuni abrupte, coborâri blânde, păduri adânci și drumuri moi, înierbate, dar și asfalt dur, mai ales spre final – vreo șase kilometri de încercare pentru picioare și spate. Tendoanele urlă, iar coloana mea, deja tratată cu infiltrații și pastile, trimite fulgere în tot corpul după fiecare pas.

Vasile, fost geolog, înfruntă drumul cu un genunchi care îi scârțâie ca o balama uitată de timp. Costel își tratează durerile cu bere. Numai că azi, până la Mirepoix, nu găsește nicio bere. Nici măcar miros. Așa că poetul nostru intră, pentru prima dată, în rândul suferinzilor.

Pe drum, două femei-pelerini ne salută tăcut. Dar bucuria vine odată cu cei trei italieni întâlniți pe asfaltul dogoritor: Pepino și ai lui vin pe jos tocmai de la Roma! Vor să ajungă la Santiago. Din 28 februarie sunt pe drumuri. Când ne întreabă în ce limbă să ne abordeze, enumerând vreo patru, noi le răspundem, glumind: „În română, dacă ești așa deștept!” Râdem, ne minunăm reciproc de traseele parcurse, facem poze – ritual de trecere – și ne promitem revederea la Mirepoix.

La capătul unei zile în care am făcut 29 de kilometri, orașul medieval ne primește ca un han de poveste, cu arcade de lemn, o catedrală gotică și o piață care pare să respire istorie. Intrarea în Mirepoix este o bătălie: soarele ne bate în creștet ca un călugăr cu toiagul, iar setea devine o rugăciune. Costel, în delirul lui lucid, dictează o nouă lege a pământului: „La intrarea în fiecare oraș să fie două berării – una pentru cei care vin, alta pentru cei care pleacă. Și apoi, libertate totală!”

Găsim bere. Excelentă! Costel bea două în timpul în care noi abia reușim să terminăm una. Apoi căutăm hrană. Duminică. Totul închis. Revenim după ora șapte. Până atunci, descoperim că apartamentul nostru este un dar neașteptat: frumos, în centru, cu liniște. Vasile doarme. Eu scriu. Costel pleacă după încă o bere. Fiecare își găsește vindecarea în ce are mai la îndemână.

În jurul orei 20 mergem la un restaurant chinezesc. Era plăcerea lui Vasile, dar și dorința, încă nemărturisită, a lui Costel de a bea un sake. A băut vreo patru. Zice că este bun! Mâncăm platou imperial! Mă rog, cât de imperial poate fi la prețul de 12 euro, și bem o bere chinezească, la fel de mică precum picioarele unei chinezoaice. Apoi ne reîntoarcem acasă, cu gândul la un somn care să facă uitate toate durerile.

Câteva legende spun că, odinioară, pe acest drum, cavalerii templieri se retrăgeau în tăcere, purtând în inimi adevărul pe care nu aveau voie să-l spună. Se spune și că, noaptea, în pădurile dintre Hounoux și Mirepoix, sufletele celor care n-au ajuns niciodată la capătul pelerinajului plutesc sub forma unor păsări tăcute, care nu se lasă văzute, dar care îți intră în gânduri.

Poate că fiecare astfel de drum este o inițiere în suferință, în răbdare, în tăcere, dar mai ales în mirare. Ne învățăm pe noi înșine cu fiecare kilometru, chiar dacă durerile se adună, chiar dacă râsul ne doare uneori în coaste. Mersul pe jos, între Mediterana și Atlantic, este forma noastră de a ne întoarce la credință – nu în sens dogmatic, ci ca încredere că, dincolo de fiecare pădure, ne așteaptă o seară bună, un om blând, un rost.

Așa continuă pelerinajul nostru.

Pe jos, prin lume, dar mai ales, prin noi.